Buna Vestire

Buna Vestire a Preasfintei Stăpânei noastre,
de Dumnezeu Născătoarei şi Pururea Fecioarei Maria
(25 martie)

Când s-a apropiat plinirea vremii hotărâte de Dumnezeu pentru izbăvirea neamului omenesc, s-a arătat limpede că taina mântuirii nu putea fi săvârșită oricum, ci cu o rânduială desăvârșită, pe măsura Celui ce urma să Se întrupeze. Fiul lui Dumnezeu, Cel fără de trup și mai presus de toate hotarele firii, avea să primească trup omenesc, iar pentru aceasta era trebuință să se afle o fecioară cu totul curată, neîntinată, fără prihană, sfințită încă din adâncul inimii și vrednică să devină locaș însuflețit al Dumnezeirii. Nu era vorba doar de o curăție trupească, ci de o curăție întreagă – a gândului, a voinței, a inimii și a vieții – acea curăție pe care numai harul lui Dumnezeu o poate înălța mai presus de toată zidirea.

Și s-a aflat, după iconomia cea preaveșnică, Fecioara Maria, Preacurata și Preabinecuvântata, mai sfântă decât toată sfințenia omenească, mai nepătată decât tot ce se poate cugeta curat în lume. Ea era rodul rugăciunilor și al postirilor drepților ei părinți, Ioachim și Ana, odraslă dăruită de Dumnezeu după îndelungă așteptare, ca semn că El pregătește în taină, cu răbdare și cu milă, lucrurile cele mai mari. Această Fecioară a fost dusă în locul cel sfânt, în templul Domnului, unde avea să crească nu ca o floare obișnuită a lumii, ci ca o făptură aleasă, pregătită pentru a deveni „biserică vie” a lui Dumnezeu, chivot sfințit, tron al Împăratului ceresc.

În templu, viața ei era întru totul închinată lui Dumnezeu. Nu numai că se îndeletnicea cu rugăciunea neîncetată și cu lucrarea mâinilor, ci își hrănea mintea și inima cu citirea dumnezeieștilor Scripturi. Cugetând la legea Domnului ziua și noaptea, Maria se adâncea în tainele proorociilor și în făgăduințele lui Dumnezeu către poporul Său. Istorisirile părinților și ale scriitorilor bisericești arată că ea era de o limpezime rară a minții și de o dragoste arzătoare pentru învățătură; și, citind cu stăruință cuvintele proorocului Isaia despre Fecioara care va zămisli și va naște Fiu, inima ei se aprindea de o dorință sfântă: nu doar să vadă împlinirea venirii lui Mesia, ci să se plece cu smerenie înaintea acelei Fecioare vestite și, dacă ar fi cu putință, să-i fie chiar și cea mai mică slujitoare. Ea înțelegea cât de negrăită este taina: fecioară și maică, naștere fără stricăciune, minune care covârșește mintea.

Și, pe măsură ce semnele vremii se împlineau – scăderea puterii lui Iuda, apropierea sfârșitului „săptămânilor” proorocite de Daniil – Maria simțea că împlinirea este aproape. De aceea suspina în adâncul inimii și se ruga în taină, cu o dorire curată, să fie învrednicită măcar să vadă acea Fecioară. Dar Dumnezeu, Care privește la smerenia celor ce nu se înalță pe sine, a rânduit altfel: tocmai ea, cea ce se socotea nevrednică, urma să fie aleasă mai presus de toți.

Într-o noapte, la rugăciunea ei de miezul nopții, stând în templu cu inimă aprinsă, o lumină mare a strălucit împrejur și din mijlocul luminii s-a auzit un glas dumnezeiesc: „Tu vei naște pe Fiul Meu!” Bucuria acelei clipe nu poate fi cuprinsă în cuvinte: Fecioara s-a plecat până la pământ, mulțumind Celui ce o alesese, păstrând însă taina adânc în inimă. Ea a primit înștiințarea, dar a rămas în așteptare, în rânduiala ascunsă a lui Dumnezeu, fără să o vestească oamenilor.

Când a sosit vremea ca fecioarele de vârsta ei să iasă din locuința templului și să se logodească după rânduiala Legii, Maria a mărturisit cu hotărâre ceva nemaiauzit până atunci: că din pruncie fusese dăruită lui Dumnezeu și făgăduise să-și păzească fecioria în veci. Arhiereii și preoții s-au minunat, fiindcă nu întâlniseră o astfel de făgăduință. Se aflau, astfel, între două griji: nici nu puteau s-o silească spre nuntă, căci ar fi fost a strica o făgăduință adusă lui Dumnezeu, nici nu puteau să o țină mai departe în Sfânta Sfintelor, pentru că Legea nu îngăduia. Și, nepricepând, au alergat la rugăciune, cerând Domnului să arate ce se cuvine.

Atunci, după o dumnezeiască descoperire, s-a hotărât să se aleagă un bărbat vrednic din seminția lui David, nu ca să fie soț în înțeles trupesc, ci ca păzitor al fecioriei ei și ocrotitor al tainelor ce aveau să se împlinească. Semnul alegerii a fost pus în toiegele bărbaților aduse la altar: al cui toiag va înverzi, acela era ales de Dumnezeu. Și iată, toiagul lui Iosif, bărbat drept și înaintat în vârstă, a înverzit, arătând voia dumnezeiască. Astfel, Maria a fost încredințată lui Iosif „sub chipul însoțirii”, dar în curăție și pază, fără atingere, pentru ca fecioria ei să rămână neclintită, iar taina întrupării să fie acoperită de ocrotirea unei rânduieli cunoscute oamenilor.

În casa lui Iosif, Fecioara nu și-a schimbat rânduiala vieții. Trăia ca într-o biserică: rugăciune, post, tăcere, citirea Scripturilor și lucrare cuviincioasă. Se ferea de ieșiri și de vorbe deșarte, păstrându-și mintea într-o neîncetată aducere aminte de Dumnezeu. Și după ce a petrecut astfel, în liniște, vremea rânduită, a sosit ceasul cel din veci ascuns: ceasul întrupării Cuvântului.

Atunci Dumnezeu a trimis pe Arhanghelul Gavriil, slujitor al marilor taine, în luna a șasea de la zămislirea Sfântului Ioan Botezătorul. A fost trimis nu în Ierusalimul cel slăvit, ci în Galileea neamurilor, în cetatea mică și disprețuită de mulți, Nazaret. Și în aceasta se arată adâncul iconomiei: Dumnezeu alege locul smerit, lepădat, socotit fără slavă, ca să vădească faptul că vine pentru cei păcătoși, pentru cei trecuți cu vederea, și că slava Lui se arată mai ales acolo unde este smerenie. Nazaretul, mic după nume și după cinste lumească, a primit cinste pe care n-au primit-o cetăți mari: aici Se întrupează Dumnezeu Cuvântul, aici umbrește Duhul Sfânt, aici se aprinde lumina mântuirii pentru toată lumea.

Arhanghelul, apropiindu-se cu cucernicie, nu a găsit-o pe Fecioară în zarvă, nici în griji deșarte, nici în vorbărie, ci în liniște, în rugăciune și în citire, cu mintea ațintită chiar asupra cuvintelor proorocului: „Iată, Fecioara va zămisli…” Și, venind, i-a adus salutarea care răsună peste veacuri: „Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine!” Nu era doar o închinare, ci începutul schimbării întregii istorii omenești: prin această veste, blestemul întristării începea să se prefacă în bucurie, iar lepădarea lui Adam și plânsul Evei primeau răspuns.

Fecioara s-a mirat de cuvântul lui și se gândea în sine ce fel de închinare este aceasta. Nu s-a înspăimântat ca una străină de arătări îngerești, ci s-a tulburat de noutatea bucuriei și de măreția cuvintelor. Atunci îngerul i-a spus: „Nu te teme, Marie, că ai aflat har la Dumnezeu!” Și i-a vestit limpede taina: că va zămisli și va naște Fiu, Care va fi Fiul Celui Preaînalt, Împărat veșnic, iar numele Lui va fi Iisus, adică „Mântuitor”, pentru că va mântui pe poporul Său și lumea întreagă.

Maria a întrebat: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat?” Nu din necredință, ci din dorința de a înțelege cum se va împlini taina fără să se atingă de făgăduința fecioriei. Și îngerul i-a descoperit chipul zămislirii: nu după legea firii omenești, ci după lucrarea Duhului Sfânt: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri.” Acolo unde voiește Dumnezeu, rânduiala firii se pleacă. Cel ce a zidit pe Adam din țărână și a plăsmuit pe Eva din coasta lui, poate cu mult mai lesne să lucreze, în pântece viu, zămislirea cea mai presus de fire. Și, ca semn al adevărului, i-a amintit de Elisabeta, rudenia ei, care, deși stearpă și înaintată în vârstă, zămislise fiu: pentru Dumnezeu nimic nu este cu neputință.

Atunci Preacurata, în smerenia ei fără margini, a rostit cuvântul ascultării care a deschis cerul pentru oameni: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” Și în acea clipă, prin lucrarea Sfântului Duh, s-a făcut zămislirea cea nespusă – fără plăcere trupească, dar cu negrăită dulceață duhovnicească, pentru că inima ei ardea de dragoste pentru Dumnezeu și mintea ei se înălța în lumina harului. Și astfel „Cuvântul S-a făcut trup” și a început, în chip tainic, sălășluirea Lui între oameni, începutul mântuirii lumii.

Arhanghelul, împlinindu-și slujirea, a cinstit pe Hristos Cel zămislit și pe Fecioara care L-a primit, apoi s-a întors la cereștile puteri, slăvind împreună cu ele taina Întrupării, întru bucurie negrăită și în veci. Amin.