Sfânta Teofana Împărăteasa

Pomenirea fericitei împărătese Teofana, soţia împăratului Leon
(16 decembrie)

Fericita Teofana s-a născut și a crescut în Constantinopol, într-o familie de rang înalt, înrudită cu trei împărați și destinată încă de la început slavei împărătești. Părinții ei, Constantin – un bărbat cu dregătorie înaltă – și Ana, trăiau într-o însoțire cinstită, însă sufereau adânc din pricina sterpiciunii lor. Dorind cu ardoare să primească un copil, mergeau adeseori la biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din Forachia, unde își deschideau înaintea ei inimile și îi cereau cu lacrimi dezlegarea nerodirii. Cu credință fierbinte se rugau ca Stăpâna lumii să mijlocească la Dumnezeu pentru nașterea unui prunc.

Rugăciunile lor au fost ascultate. Cu darul Maicii Domnului, au primit o fiică pe care au numit-o Teofana. Încă din copilărie, tatăl și mama ei vedeau în ea semnele unei vieți alese și ale unei sfințenii ce avea să sporească cu anii. Crescută cu grijă, de la șase ani a fost încredințată învățăturii de carte și formării morale, arătând o înțelepciune și o cumințenie peste vârsta ei. Părinții, bucuroși de darurile ei, căutau un tânăr vrednic de ea, cu obiceiuri bune și neam aleasă, după rânduiala vremii.

În aceeași perioadă, împăratul Vasile Macedon căuta o fecioară vrednică pentru căsătoria fiului său, Leon – cel ce avea să fie cunoscut drept „cel Înțelept”. Aflând de Teofana, minunat împodobită cu daruri trupești și sufletești, a rânduit nunta lor cu mare bucurie. Însă nu după mult timp, s-a arătat lucrarea vicleană a unui om înșelător: Teodor Santavarin, episcop de Evhaita, care se ocupa cu vrăji și se bucura de încrederea împăratului Vasile, tatăl lui Leon.

Vicleșugul a pornit de la moartea fiului cel mare al împăratului, Constantin. În durerea lui, Vasile s-a lăsat amăgit de Santavarin, care i-a înfățișat prin farmece chipul fiului ca și cum ar fi fost viu. Când vedenia a pierit, împăratul a crezut că vrăjile erau minuni adevărate și l-a socotit pe Santavarin apropiat și sfânt. Leon, însă, cunoscând amăgirea, îl disprețuia.

Dorind să-l piardă pe Leon, vrăjitorul i-a dat întâi tânărului sfaturi „binevoitoare”, îndemnându-l să poarte o sabie ascunsă la vânătoare, sub pretextul apărării tatălui. Apoi l-a instigat pe împărat spunând că Leon poartă sabia pentru a-l ucide și a prelua singur împărăția. La prima ieșire la vânătoare, găsindu-i sabia ascunsă, Vasile a crezut clevetirile și, cuprins de mânie, i-a aruncat pe Leon și pe Teofana într-o încăpere întunecoasă a palatului, sub pază aspră. Vicleșugul vrăjitorului reușise, iar împăratul, orbit de durere și mânie, voia chiar să-l orbească pe fiul său, dacă nu s-ar fi împotrivit patriarhul și sfetnicii.

Trei ani au trăit Leon și Teofana în acea închisoare sumbră, nevinovați, îndurând toate cu răbdare, post și rugăciune, punându-L pe Dumnezeu martor al curăției lor. Slujitorii palatului doreau adesea să-i scoată din suferință, dar nu se afla ocazia potrivită.

Într-o zi însă, Dumnezeu a rânduit un semn neașteptat. Un papagal din palat, care stătea aproape de camera împărătesei-mamă, învățase să repete plânsul ei: „Vai! vai! fiul meu Leon!”. La un ospăț împărătesc de Sfântul Ilie, pasărea a rostit aceste cuvinte înaintea tuturor, tulburând adânc pe boieri, care au mărturisit împăratului durerea lor pentru suferința nedreaptă a fiului său. Atunci Vasile, umilindu-se și potolindu-și mânia, a poruncit ca Leon să fie scos din temniță, tuns, îmbrăcat în haine împărătești și adus la el. L-a îmbrățișat cu lacrimi și l-a reașezat la cinstea dintâi.

După puțină vreme, împăratul Vasile a murit, iar Leon a urcat pe tron. Când a dobândit stăpânirea, l-a pedepsit pe vrăjitorul Santavarin: i-a scos ochii și l-a izgonit la Atena, iar răutatea aceluia s-a întors asupra lui însuși. Acesta era maniheu la credință, vrăjitor prin fapte și fățarnic sub chip de episcop, căruia Vasile i se încrezuse înșelat.

După ieșirea din temniță, Teofana, deși împărăteasă, a continuat să trăiască în chip smerit și cugetător la cele dumnezeiești. Disprețuia deșertăciunea slavei lumești, hrănindu-se numai cu pâine uscată și legume, purtând sub veșmintele scumpe o haină aspră de păr. În casa ei, bogăția era ca o apă curgătoare spre cei săraci, orfani, văduve și către mănăstiri, pe care le înnoia cu dragă inimă. Avea o blândețe rară și vorbe curate; nu ieșeau din gura ei blesteme sau clevetiri, ci doar cuvinte înțelepte și mângâietoare. Îi cinstea pe toți, fie rob, fie slujitor, și avea obiceiul de a se smeri înaintea fiecăruia, socotindu-i frați întru Hristos.

Dormea pe o rogojină sub acoperământul luxos al patului împărătesc, udând-o cu lacrimi de rugăciune. Dormea puțin și se scula repede la psalmi și laude către Dumnezeu. Asprimea vieții sale i-a slăbit trupul, însă sufletul i-a rămas puternic, arzând de dragoste pentru învățăturile Domnului. Toată strădania ei era să mângâie pe cei ce plângeau, să apere pe cei nedreptățiți, să ajute pe cei lipsiți – devenind astfel mamă duhovnicească tuturor celor fără sprijin.

Simțind apropierea sfârșitului, a chemat pe toți cei din jur, și, dându-le sărutarea cea mai de pe urmă, a trecut de la împărăția pământească la cea cerească, împodobită cu mulțime de fapte bune. Trupul ei a fost îngropat cu mare cinste.

Împăratul Leon, cunoscând viața ei aleasă și sfințenia ei, o cinstea nu doar ca pe o soție, ci ca pe o mijlocitoare către Dumnezeu. Dorind să-i ridice o biserică încă din timpul vieții, Teofana l-a oprit cu smerenie, nevoind această cinste. După moartea ei, biserica începută a fost închinată Tuturor Sfinților, iar cu sfatul întregii Biserici, împăratul a rânduit ca Duminica Tuturor Sfinților să fie sărbătorită în prima duminică după Pogorârea Duhului Sfânt. „Dacă Teofana se află între sfinți”, spunea el, „să fie prăznuită împreună cu ei, primind cinstea cuvenită”.

Așa s-a împlinit viața Fericitei Teofana – împărăteasă pe pământ, dar mai ales împărăteasă a faptelor bune, strălucind în ceata sfinților lui Dumnezeu în vecii vecilor. Amin.