Sfântul Cuvios Grigorie Decapolitul

Cuviosul Părintele nostru Grigorie Decapolitul, ale cărui moaşte se află la Mănăstirea Bistriţa-Vîlcea
(20 noiembrie)

Acesta a venit pe lume într-una dintre cetățile Decapoliei, numită Irinopolis. Tatăl său, Serghie, era robit de patimile trupești și nu se îngrijea deloc de mântuirea sufletului. În schimb, mama sa, Maria, era femeie credincioasă, iubitoare de Dumnezeu și de copii. Din această „rădăcină bună” s-a născut și a crescut mlădița cea aleasă a lui Hristos, Sfântul Grigorie.

Când a împlinit opt ani, părinții l-au dat la învățătură. Copilul s-a dovedit harnic și silitor, iar după ce a deprins cele socotite de trebuință, a început să alerge cu multă evlavie la biserică. Acolo asculta cu mare atenție citirile, cântările și cuvintele folositoare, și nu se mulțumea doar să le audă, ci se străduia să le împlinească prin faptă, arătând pricepere și înțelepciune peste vârsta lui. Cu timpul, mintea i s-a ridicat spre cele cerești, iar lucrurile pământești au ajuns pentru el neînsemnate. Nu mai avea grijă de trup, nu dorea mâncăruri alese sau scumpe, ci se mulțumea cu hrană simplă și puțină, atât cât să-și poată susține nevoința. Chiar dacă părinții îl îndemnau să mănânce bine și să se veselească împreună cu ei, Grigorie se ferea de desfătare și petrecea mai mult în citirea Dumnezeieștilor Scripturi, asemenea unui copac sădit lângă izvoarele apelor, care se adapă neîncetat și aduce la vreme roade bogate.

Iubea mai ales să ia parte la slujbele din biserică și asculta cu multă luare aminte psalmii lui David, prin care se aprindea în inima lui dorul după Dumnezeu. Deseori se retrăgea în locuri liniștite și se ruga cu lacrimi, cerând să fie învrednicit să-I slujească lui Dumnezeu cu adevărat, ca un rob credincios. Era priceput și la lucrul mâinilor, trăind din osteneala sa, iar ceea ce îi prisosea împărțea săracilor. Părinții îl îndemnau să poarte haine frumoase și scumpe, după starea lor, însă el, vrând să urmeze cuvântului Evangheliei, alegea haine simple și smerite, amintindu-și de Domnul, Care a spus că cei ce poartă haine moi locuiesc în casele împărătești.

Când a ajuns la vârsta la care după rânduială putea fi însurat, părinții au început să-i pregătească o căsătorie, fără voia lui. Grigorie, însă, avea în suflet dorința să-și păstreze curăția și fecioria și să se dăruiască în întregime lui Dumnezeu. De aceea, pe ascuns de părinți și de rude, a părăsit casa, lumea și toate frumusețile ei trecătoare și a fugit la o mănăstire. Acolo era egumen un episcop cu viață aleasă, care se retrăsese din scaunul său din pricina ereziei potrivnice sfintelor icoane: pentru că ereticii, rătăciți la minte, îi hărțuiau pe cei credincioși, el a preferat să-și părăsească episcopia și să se retragă prin munți și peșteri, ca să nu fie silit să se abată de la credința dreptslăvitoare.

Tânărul Grigorie a mers la acest episcop îmbunătățit și i-a mărturisit dorința de a se face monah. Episcopul, văzând în el un suflet aprins de râvnă dumnezeiască, l-a întărit în hotărârea lui și l-a trimis la câțiva monahi care viețuiau într-un loc foarte liniștit și ascuns, ca acolo să deprindă mai bine chipul de viață călugăresc.

Așa a început Grigorie să se nevoiască, urcând neîncetat treptele vieții duhovnicești, punând, cum spune psalmistul, „urcușuri în inima sa”. Nu după mult timp a murit tatăl lui, Serghie, iar mama, dorind cu ardoare să-și vadă fiul și neștiind unde se află, a mers din mănăstire în mănăstire, din schit în schit, prin pustietăți și locuri retrase, cercetând peste tot. După multă osteneală și vreme îndelungată, l-a aflat în sfârșit.

Când a înțeles că fiul ei dorește să rămână monah și să-I slujească lui Dumnezeu în curăție și feciorie, nu s-a întristat, nici nu l-a împiedicat, ci dimpotrivă l-a lăudat și l-a îmbărbătat. L-a învățat să fie tare la suflet și neclintit în nevoințele sale. L-a rugat numai atât: să meargă într-o mănăstire de obște, aflată în apropiere, unde se afla și fratele lui, ca astfel cei doi frați să se nevoiască împreună, sprijinindu-se și mângâindu-se unul pe altul.

Văzând că dorința mamei sale nu se împotrivește voii lui Dumnezeu, ci dimpotrivă ar putea fi de folos și fratelui său, Grigorie a primit să-i urmeze sfatul. A mers așadar în mănăstirea aceea, însă acolo egumen era un eretic, apropiat și iubitor al celor ce luptau împotriva sfintelor icoane. Când sfântul a înțeles acest lucru, nu a putut răbda, fiind plin de râvnă pentru dreapta credință. Cu mare îndrăzneală l-a mustrat pe egumen în fața tuturor, spunându-i că nu este vrednic să păstorească atâtea „oi cuvântătoare”, fiind rătăcit și potrivnic sfintelor icoane.

Egumenul, neputând suferi mustrarea, s-a umplut de mânie și, cu trufie, a poruncit slujitorilor să-l bată fără milă. Grigorie a primit mulțimea loviturilor cu răbdare, ca pe o rouă de sus, mulțumind lui Dumnezeu că l-a învrednicit să sufere pentru adevăr. Apoi, după ce a răbdat bătaia, a părăsit mănăstirea, neputând să viețuiască în același loc cu un eretic. În aceasta urma și canoanelor Bisericii, care dau voie monahului să părăsească mănăstirea în care egumenul cade în erezie.

Rănit la trup, dar întărit în credință, s-a dus la o altă mănăstire, unde egumen era rudenia mamei sale, un arhimandrit cu numele Simeon, așezat peste toate mănăstirile din cele două cetăți. Grigorie i-a povestit acestuia toate cele suferite de la egumenul eretic și i-a arătat rănile primite. Simeon l-a primit cu bucurie și dragoste, ca pe o rudă și ca pe un fiu duhovnicesc, l-a mângâiat și l-a așezat în rândul părinților și fraților mănăstirii, dându-i rânduiala de viețuire și nevoință.

Bătrânul Simeon, el însuși iscusit în viața monahală și în lupta împotriva patimilor, l-a pus pe Grigorie la toate faptele bune „lucrătoare”, ca să-l încerce și să-l formeze. Tânărul primea toate sfaturile, învățăturile și îndemnurile duhovnicești ca o ceară moale primește pecetea. De aceea a sporit repede în ascultare, smerenie, dreaptă socoteală, cunoștință, răbdare, blândețe, dragoste față de Dumnezeu și de aproapele, încât a ajuns iubit de toți frații, care îl socoteau ca pe un înger al lui Dumnezeu în trup omensc. Pe măsură ce era mai cinstit de oameni, el se smerea și mai mult, urmând Domnului, Care ne-a învățat: „Învățați de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima”.

După paisprezece ani de viețuire în această mănăstire, în care a dobândit bogăție de fapte bune și s-a întărit în luptele minții, s-a îmbrăcat, cum spune apostolul, cu „toată armura lui Dumnezeu”, devenind ostaș viteaz împotriva întregii meșteșugiri diavolești. Simțind că poate să ducă o viață și mai retrasă, s-a rugat arhimandritului să-i dea binecuvântare să se retragă într-o chilie deosebită, fără griji lumești.

Simeon, cunoscând râvna sa fierbinte și văzând că harul lui Dumnezeu locuiește în el și poate aduce mult folos altora, i-a îngăduit. Grigorie a plecat atunci într-o peșteră adâncă, aflată într-o prăpastie, nu departe de mănăstire. Acolo, în liniște, s-a dăruit rugăciunii și vorbirii cu Dumnezeu. Dar nici acolo nu a fost fără ispite. Peștera aceea era de mult timp cuib al demonilor, care se sălășluiau acolo nestingheriți. Când au simțit că vor fi izgoniți, s-au tulburat și au pornit la luptă împotriva lui.

Mai întâi s-au arătat sub chipul unor ostași înarmați, cu strigăte și amenințări: îl somau să iasă „din locul lor”, amenințându-l cu multe chinuri și chiar cu moartea. Apoi s-au prefăcut în scorpii și balauri îngrozitori, încercând să-l înspăimânte și să-l alunge. Grigorie, însă, cunoscând viclenia lor, nu s-a temut și a rămas neclintit, ca un ostaș înarmat. Rugăciunea și semnul Sfintei Cruci i-au rușinat și i-au alungat pentru o vreme.

Neputând să-l biruiască prin frică, diavolii au revenit cu alte meșteșuguri: când sfântul făcea rugăciune, se arătau ca șerpi și scorpii, mușcându-l de picioare; când făcea metanii, se încolăceau pe mâinile lui, încercând să-l împiedice, îl înțepau și îl chinuiau, ca să-i tulbure mintea. Dar el, sprijinit pe nădejdea în Dumnezeu, socotea toate acestea ca pe niște săgeți de copil și nu a cedat. În cele din urmă, neputând răbda puterea crucii și a rugăciunii lui, au fugit din peșteră.

Văzând că nu-l pot birui prin frică și durere, au încercat să-l amăgească prin ispite „din dreapta”, adică sub aparența binelui. În noaptea de 9 martie, în ajunul pomenirii celor 40 de mucenici din Sevasta, i s-au înfățișat cu cununi luminoase pe cap, prefăcându-se că sunt chiar acei mucenici și promițându-i daruri și putere asupra demonilor. Grigorie, având în el darul deosebirii duhurilor, i-a cunoscut și i-a mustrat, iar ei s-au făcut nevăzuți.

Văzând că nici așa nu reușesc, au pornit împotriva lui un război cumplit de desfrânare. Trupul i se aprindea ca și cum ar fi fost străpuns de săgeți înroșite în foc. În această luptă cruntă s-a rugat cu lacrimi lui Dumnezeu, cerând izbăvire. Atunci, cu iconomia lui Dumnezeu, i s-a arătat în vis o femeie cuvioasă, semănând cu mama lui. L-a întrebat de ce este mâhnit, iar el, arătându-și pieptul, i-a făcut cunoscută patima care îl chinuia. Femeia a atins locul acela, ca și cum ar fi deschis o rană cu un brici, și a scos de acolo o bucățică putredă, spunându-i: „Iată, aceasta era pricina durerii tale. De acum nu te mai întrista, căci nu va mai veni asupra ta nici o sminteală”. Deșteptându-se, Grigorie a simțit că pofta trupească i s-a stins și L-a slăvit pe Dumnezeu pentru izbăvire.

Mai târziu, dorind să-și vadă fratele, a trimis pe ucenicul său după el. Rămas singur, se ruga neîncetat. Într-una din nopți, pe când stătea la rugăciune, a fost cuprins de o uimire cerească: o lumină puternică, ca de soare, a strălucit din cer și a umplut peștera și împrejurimile, iar o bună mireasmă negrăită s-a răspândit pretutindeni. Acea lumină și mireasmă au ținut mai multe zile, până la întoarcerea ucenicului. Când acesta a bătut la ușa peșterii, sfântul credea că el lipsise doar un ceas, însă ucenicul i-a spus că fusese plecat aproape două săptămâni. Mirat de această „scurtare” a timpului, Grigorie s-a temut să nu fi fost vreo înșelare și i-a scris lui Simeon, cerându-i să vină.

În scrisoare i-a povestit vedenia: lumina ca de foc, mireasma cerească, și faptul că în același timp fusese tămăduit de două mari neputințe: una trupească (curgerea de sânge) și una sufletească (luptele și ispitele diavolești). Simeon, venind și ascultând mărturisirea lui, s-a bucurat duhovnicește și l-a liniștit: i-a spus că lumina era dumnezeiască, semn al milei și prezenței lui Dumnezeu, iar mireasma era semn al curățirii lui și al bunăvoinței divine. L-a îndemnat să se nevoiască și mai mult, știind că Dumnezeu îi este ajutor, și că a fost luminat pentru a-i întări și pe alții.

După această cercetare dumnezeiască, Grigorie, asemenea unui „vas ales” ca Pavel, era pregătit să mărturisească dreapta credință în fața celor rătăciți de eresul iconoclast. Dumnezeu, Care nu lasă o astfel de făclie să fie ascunsă sub obroc, l-a chemat să iasă din singurătate. În inimă i-a sunat chemarea: să iasă din „pământul” său și din rudenia sa, ca Avraam, pentru folosul său și al celor ce aveau nevoie de învățătura lui.

Ascultând chemarea, a ieșit din peșteră și s-a îndreptat spre Efes. Era iarnă și nu putea ajunge atunci la Constantinopol, așa că a iernat în Asia. Primăvara, pregătindu-se să plece spre cetatea împărătească, a găsit în port corăbii gata de drum. Corăbierii se temeau de „barbarii cei negri” care prădau pe mare, dar Grigorie i-a îmbărbătat, făgăduindu-le cu credință că nu vor fi vătămați. Prin rugăciunile lui, vremea s-a făcut bună, vântul prielnic, iar corabia a ajuns nevătămată în ostrovul Proconisului.

Sfântul dorea să ajungă la Constantinopol, căci aflase că eresul iconoclast luase mare amploare, atingând mulți, chiar și pe împărat și pe dregătorii de seamă, aducând mare tulburare Bisericii. Voia să-i mustre pe eretici și să întărească dreapta credință, dar pronia lui Dumnezeu l-a oprit pentru o vreme. Rămas în ostrov, nu a fost primit în multe case, pentru că poruncile împărătești le interziceau oamenilor să primească monahi. Numai un sărac, riscând pedeapsa, l-a primit în casa lui. Dumnezeu a răsplătit curajul și dragostea acestuia, îmbogățindu-l și îndestulându-l cu toate cele de trebuință; de aceea, când sfântul a vrut să plece, săracul plângea de teamă să nu se întoarcă iarăși la vechea sărăcie. Grigorie, ca să nu-l întristeze, a plecat pe ascuns.

Trecând apoi prin strâmtorile Helespontului, a ajuns în cetatea Enos. Acolo, pe uliță, un tânăr, ațâțat de diavolul care nu îndrăznea să se apropie altfel de sfânt, l-a lovit și l-a bătut fără pricină. Grigorie a răbdat cu blândețe și s-a rugat ca Domnul să-i ierte păcatul celui ce l-a bătut. După ce mânia i s-a risipit, tânărul, ca trezit din beție, a întrebat cine este cel pe care l-a lovit. Când a aflat că este un monah care umblă pentru a-i întoarce pe oameni de la eres, s-a umilit, a căzut la picioarele lui cerând iertare. Sfântul l-a sfătuit să nu se mai lase stăpânit de mânie, ci să primească ocările și bătăile cu răbdare, după cuvântul Domnului care a poruncit: „De te lovește cineva peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt”. Tânărul s-a dus mângâiat și folosindu-se mult.

Din Enos a plecat cu corabia la Hrisopol și, de acolo, pe jos, până la un râu numit Struma. Țărmul era păzit de tâlhari bulgari, care jefuiau corăbiile și drumeții. Cuviosul s-a apropiat de ei fără teamă, iar aceștia, văzându-l, s-au mirat de îndrăzneala lui și au început chiar să se rușineze. În loc să-l asuprească, l-au cinstit ca pe un om al lui Dumnezeu, l-au trecut cu luntrea și i-au arătat drumul, fără a-i face nici un rău. Chiar și cei răi știu să recunoască și să respecte fapta bună și sfințenia.

Gândindu-se să meargă în Italia, a început să se îndrepte spre Tesalonic, apoi spre Corint, unde căuta o corabie pentru Sicilia. Corăbierii se temeau de arabii tâlhari care stăpâneau marea, dar Grigorie i-a întărit, spunându-le că Dumnezeu îi va ocroti. Au pornit și au ajuns cu bine la Righion, unde au găsit găzduire la un om cucernic. Acolo, câțiva cetățeni, știind că sfântul nu are nimic, au vrut să-i dea milostenie. El însă, prin descoperire de la Dumnezeu, a știut că aurul acela fusese adunat cu nedreptate de un fost dregător numit Mercurie, care sugrumase pe săraci și le luase averile. De aceea a refuzat să primească, spunând că nu vrea să se hrănească din astfel de avere.

De la Righion a plecat spre Roma. Pe drum, un monah tânăr s-a alăturat corabiei, promițând să-i slujească. În timpul unei furtuni, tânărul a căzut în mare și era gata să se înece. Grigorie s-a rugat cu lacrimi, iar Dumnezeu a făcut ca acesta să fie purtat de un lemn până la țărm și salvat.

Ajuns la Roma, sfântul a petrecut trei luni retras într-o chilie mică, neștiut de nimeni, din smerenie. A fost însă descoperit prin vindecarea unui îndrăcit, și vestea despre el s-a răspândit. Văzând că oamenii încep să-l cinstească, a părăsit Roma și s-a retras la Siracuza, în Sicilia, într-un turn de la marginea cetății, aproape de țărmul mării.

Acolo dracii nu l-au lăsat în pace. Au aprins, într-o noapte, rogojina pe care dormea, dar el a găsit o piele simplă și a dormit pe ea. S-au prefăcut în mulțime de șoareci mari și îl supărau când dormea sau se ruga, până ce, prin rugăciune, i-a alungat. În același turn locuia o femeie desfrânată, care îi ademenea pe corăbierii străini. Grigorie își povățuia oaspeții să se păzească de ea, iar pe ea o mustra și o chema la pocăință. Vorbele lui pline de putere i-au străpuns inima, astfel încât femeia a părăsit viața de păcat, a ales călugăria, iar casa ei a devenit loc de nevoință, ca o mănăstire.

Sfântul se ostenea mult în post, rugăciune și priveghere, iar diavolul, invidios, a stârnit asupra lui un balaur mare, ce locuia în apropiere. Acesta a năvălit asupra lui cu furie, scoțând văpaie din gură, gata să-l înghită. Grigorie, neclintit, i-a spus: „Dacă Dumnezeu ți-a dat putere să mă mănânci, fă-o; dacă nu poți suferi pe cei ce se tem de Domnul, pleacă de aici și caută-ți altă locuință”. Balaurul, ca și cum ar fi fost alungat cu o lovitură, a fugit îndată. Vestea despre astfel de minuni s-a răspândit, și mulți oameni au început să vină la el pentru sfat, pocăință și vindecare.

A vindecat o femeie îndrăcită, un bărbat cu drac sălbatic, pe mulți bolnavi de felurite neputințe trupești și sufletești. Oriunde se făcea cunoscut, sfântul fugea în alt loc, pentru a nu primi slavă de la oameni, dar harul lui îl făcea mereu cunoscut.

Nu putem urmări în amănunt toate călătoriile lui – s-a aflat iarăși în Tesalonic, la mănăstirea Sfântului Mina, apoi în alte cetăți, în pustietăți, lângă oameni simpli sau lângă dregători și boieri. Peste tot, chipul lui era același: sărac, îmbrăcat într-o singură haină, trăind din mila lui Dumnezeu, dar bogat în har, cu darul înainte-vederii, al vindecării, al alungării demonilor, al întăririi celor ce aveau să treacă prin încercări sau să se mute din această viață.

Se făcea părtaș durerilor oamenilor, dar și foarte aspru când vedea nedreptate, lipsă de milă sau fățărnicie. Descoperea păcate ascunse, vorbea cu autoritatea omului plin de Duhul Sfânt, însă cu o smerenie atât de mare, încât mereu spunea despre sine că este „nevrednic și păcătos”.

Nu de puține ori ucenicii și cei ce-l cunoșteau au văzut lucruri minunate: fața lui strălucind ca focul în timpul vorbirii duhovnicești, aievea sau în vis; sau l-au simțit prezent în chip tainic pe drum, în biserică, la rugăciune, deși trupește era în alt loc. Sfântul le-a mărturisit, într-o zi, ucenicilor că, pentru neîncetata rugăciune din inimă, Dumnezeu i-a dăruit o „sabie cu două tăișuri”, aurită și strălucitoare, adică puterea cuvântului duhovnicesc, care taie patimile și destramă înșelările vrăjmașului. I-a îndemnat să nu spună nimănui aceste taine cât timp el mai este în viață, ca să nu se piardă harul prin slava de la oameni.

În scurt, viața lui era o împletire de nevoință aspră, smerenie adâncă, dragoste față de toți, râvnă pentru dreapta credință și putere făcătoare de minuni. Pe eretici îi mustra cu tărie, învățându-i pe toți să cinstească sfintele icoane după predania Bisericii, nu ca pe niște dumnezei, ci ca pe ferestre spre realitatea cerească. A readus la dreapta credință pe mulți care fuseseră înșelați de iconoclasm, iar pe unii i-a întărit până la jertfa de sânge. De aceea, el însuși este socotit nu numai mărturisitor, ci și mucenic al evlaviei față de icoane, primind „cununa mucenicească” prin mărturisire și suferință, chiar fără sabie sau închisoare grea.

Către sfârșitul vieții, Domnul a îngăduit asupra lui o boală grea, epilepsia. Zăcea neputincios, dar se ruga fierbinte ca Dumnezeu să-i schimbe boala în alta mai smeritoare, boala hidropiziei, prin care trupul să i se umfle și să se desfigureze. Și Dumnezeu i-a împlinit cererea: boala s-a schimbat, trupul i s-a umflat atât de mult, încât abia mai putea fi recunoscut. Această suferință a purtat-o cu răbdare, ca pe o ultimă curățire a trupului și a sufletului.

Pe când se afla bolnav în Avlon, aproape de Tesalonic, a aflat despre el unchiul său Simeon, care i-a trimis scrisoare plină de durere și dragoste, rugându-l să vină, ca să se mai vadă încă o dată în această viață. Grigorie, deși bătrân, bolnav și slăbit de atâtea nevoințe, s-a ridicat cu ajutorul lui Dumnezeu și, încet, încet, a ajuns până la Constantinopol, unde Simeon fusese între timp eliberat din închisoare, în care fusese aruncat pentru mărturisirea sfintelor icoane. Întâlnirea lor a fost plină de lacrimi, bucurie și mângâiere duhovnicească. Au vorbit mult despre cele ale lui Dumnezeu, s-au îmbrățișat ca părinte și fiu, apoi s-au despărțit: Simeon s-a întors la mănăstirea lui, iar Grigorie a rămas în Constantinopol.

Un an de zile s-a mai chinuit cu boala, pregătindu-se cu liniște pentru trecerea la Domnul. Simțind că se apropie sfârșitul, le-a spus fraților: „Duceți-mă în casa de primire a străinilor; peste douăsprezece zile mă voi muta”. Acolo, pus pe patul pregătit, și-a petrecut ultimele zile în rugăciune. În a douăzecea zi a lunii noiembrie, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, ca un om care toată viața fusese deja cu mintea și dorul în cer.

La îngroparea lui, în timp ce era dus pe năsălie, s-a apropiat cu credință un bolnav gârbovit și îndoit de spate, care nu putea sta drept. Atingându-se de patul sfântului, a simțit ca și cum o mână nevăzută l-ar fi ridicat. Întrebând pe cel de lângă el dacă l-a atins, acela i-a răspuns că nu, și atunci a înțeles că era puterea lui Dumnezeu. În clipa aceea, spatele i s-a îndreptat și s-a vindecat deplin.

Moaștele sfântului au fost așezate întâi în pământ, dar frații mănăstirii, gândind că nu se cuvine ca un astfel de odor să fie ascuns, le-au scos neputrezite și le-au pus în raclă, spre închinare. Mulți bolnavi au primit tămăduire, mai ales cei stăpâniți de duhuri necurate, bolnavii de „cancer” sau de răni vechi, femeile care nu puteau naște, cei cu dureri mari de cap sau cu patimi trupești grele. Oamenii se ungeau cu mir sau cu picături scurse de pe raclă și primeau vindecare. Unii erau vindecați prin vis, în care sfântul le arăta pricina bolii și le spunea că sunt izbăviți.

Cu timpul, vestea despre sfintele lui moaște și despre minunile care se făceau prin ele a ajuns și în Țara Românească. Banul Barbu Craiovescu din neamul Basarabilor, mare binefăcător și iubitor de Dumnezeu, care zidise din temelie Mănăstirea Bistrița, în cinstea Adormirii Maicii Domnului, a dorit să împodobească această mănăstire cu un odor de mare preț. Cu multă osteneală și cheltuială, dar și cu rugăciuni stăruitoare către Dumnezeu și către Sfântul Grigorie, a reușit să aducă sfintele lui moaște la Bistrița, unde au fost așezate cu mare cinste în partea dreaptă a bisericii.

De atunci și până astăzi, moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul se află acolo întregi și nestricate, răspândind bună mireasmă și împărțind tămăduiri. Amin!