Sfântul Mucenic Filimon

Sfântul Mucenic Filimon

(14 decembrie)

Împărăţind tiranul Diocleţian, a ieşit iarăşi poruncă prin toate laturile ca să fie toţi părtaşi necurăţiei păgînilor, iar cei ce nu vor voi, să se piardă cu moartea. În acea vreme era în părţile Tebaidei un ighemon cu numele Arian. Acesta se sârguia a împlini porunca împărătească şi, fiind în cetatea antinoitenilor, a prins pe doi creştini din cei mai de frunte, cu numele Asclan şi Leonid, pe care, muncindu-i în multe feluri, i-a pierdut. Iar după sfârşitul acestora, a poruncit să prindă pe toţi creştinii care se aflau acolo şi punând înaintea lor uneltele de muncă a zis: "Iată două căi vă stau înainte: sau aduceţi jertfă idolilor şi sunteţi liberi şi întregi sau de nu vă plecaţi poruncii împărăteşti, veţi fi pedepsiţi cu munci şi cu moartea".

    Zicând acestea ighemonul, au ieşit îndată în mijlocul adunării treizeci şi şapte de bărbaţi cu vitejie şi cu suflet, care au voit mai bine a muri decât să se supună poruncii împărăteşti. Făcându-se multă întrebare, unul dintr-înşii, cu numele Apolonie, fiind citeţ al Bisericii, văzând muncile cele multe şi felurite, s-a îndoit şi a căzut frică asupra lui; pe de o parte tremura pentru muncile ce aveau să vie, iar pe de alta se temea să nu cadă din credinţa în Hristos şi să-şi piardă sufletul. Deci, se gândea cum ar putea scăpa de muncile şi jertfele diavoleşti, ca şi sufletul să-şi mântuiască din mâinile diavolului şi trupul să-l izbăvească din mâinile chinuitorilor.

    Astfel, tulburându-se el cu gândul, stătea lângă un bărbat oarecare de credinţă elin, cu numele Filimon şi cu meşteşugul comedian, care în vremea petrecerilor veselea pe ighemon. Pe acesta văzându-l, Apolonie l-a chemat la sine şi i-a făgăduit patru galbeni, de va aduce jertfă idolilor în locul lui, acoperindu-se cu haina lui ca să nu fie cunoscut. Filimon învoindu-se îndată, s-a îmbrăcat cu haina lui Apolonie şi, acoperindu-şi faţa ca să nu fie cunoscut, a mers către jertfelnic. Iar Dumnezeu, Care cu minune rânduieşte mântuire tuturor, a voit a atrage către sine prin Apolonie pe Filimon şi prin Filimon pe Apolonie.

    Deci, când se apropia Filimon de jertfelnic, îmbrăcat cu haina lui Apolonie, a strălucit în inima sa lumina dumnezeiască, care i-a deschis ochii cei înţelegători ca să cunoască adevărul şi, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci, ca un creştin a stat înaintea ighemonului care l-a întrebat cine este. Ceilalţi au răspuns: "Unul din creştini este". Ighemonul i-a poruncit ca să-i jertfească zeului, iar el strigă cu glas mare: "Nu voi jertfi, căci sunt creştin şi rob al lui Hristos, Dumnezeul cel viu". Iar ighemonul a zis: "Au doară n-ai văzut cu puţin mai înainte cu câte munci a fost pedepsit Asclan şi Leonid şi apoi cu ce cumplită moarte au pierit?" Filimon, care era în chipul lui Apolonie, a răspuns: "Aceasta chiar mi-a fost pricina spre a îndrăzni spre munci, căci Asclan şi Leonid nu de mult pătimind pentru Hristos, ne-au lăsat chipul răbdării cu bărbăţie. Încă şi minunea aceea s-a făcut mie pricinuitoare, care s-a văzut în caiacul tău, când ai vrut să treci râul şi acesta s-a oprit în mijlocul râului la adâncul apei, neputând a trece de partea cealaltă - pentru că n-ai vrut să numeşti pre Hristos Dumnezeu".

    Ighemonul a poruncit să cheme pe Filimon comedianul, pentru ca să fluiere şi, astfel, cu glasul fluierului grăind împotrivă să vâneze şi să înduplece cugetul acelui creştin că mai cu înlesnire să se schimbe şi să se atragă către închinarea la idoli. Dar nu ştia nebunul că acela este însuşi Filimon care grăieşte cu limba sa - decât numai cu aceasta se deosebea, căci mai înainte glăsuia cu trâmbiţe, iar acum grăia cu duhul cel dumnezeiesc. Filimon a fost căutat pretutindeni şi negăsindu-se, a chemat pe fratele său Teon şi l-a întrebat despre acesta. Iar acesta ştiind pe fratele său îmbrăcat în haina lui Apolonie, dar neştiind scopul cel bun, a zis: "Iată Filimon stă înaintea voastră".

    Deci, îndată poruncind ighemonul să se descopere faţa lui şi văzând pe Filimon, a început a râde socotind că Filimon a făcut aceasta spre batjocura creştinilor, ca să se veselească cei ce stau împrejur; apoi îi porunci să lepede acea haină şi să meargă cu el la jertfă, dar Filimon mărturisi că este cu adevărat creştin şi îşi bătea joc de zeii păgânilor. Atunci judecătorul, mirându-se foarte mult, a zis: "Spre lauda împăraţilor sunt cele făcute şi grăite acum de tine o, Filimon, sau sunt scornite spre batjocura creştinilor?" Dar el a răspuns: "Eu nu mă rog pentru sănătatea împăraţilor, ci mă rog pentru mântuirea mea la Stăpânul meu, Împăratul Hristos, căci nu batjocoresc pe creştini, ci arăt adevărata schimbare a inimii mele. Mărturisesc credinţa mea întru Hristos şi pentru această mărturisire, nu numai cu o moarte, ci cu mii de morţi, adeveresc că sunt gata a muri".

    Acestea auzindu-le, ighemonul s-a umplut de mânie şi întorcându-se către cei ce stau împrejur, se sfătui cu dânşii: să-l omoare pe Filimon mai repede, căci pe faţă a ocărât pe zei, sau să-i dea vreme a se gândi şi a se pocăi? Iar poporul, iubind pe Filimon pentru meşteşugul fluierării lui, a rugat pe ighemon ca să nu piardă mângâierea cetăţii cea de obşte. Deci a zis ighemonul către Filimon: "Vezi cât te iubeşte poporul şi cât te numeşte mângâierea de obşte? Măcar, socotind lauda acestora, fă cele obişnuite, adică jertfeşte zeilor; iată că începe a se săvîrşi îndată praznicul cel mare, la care se cade ţie a cânta laude zeilor, cu trâmbiţe şi cu fluiere; de aceea şi tu însuţi să te veseleşti şi să îndulceşti cu cântece auzurile noastre".

    La acestea a răspuns Filimon: "Acest praznic al vostru îmi aduce aminte de praznicul care se săvârşeşte sus şi cântarea trâmbitelor mă deşteaptă către dorinţa ca să aud cântările cele îngereşti. Deci cunoaşte că în deşert te osteneşti sîrguindu-te a mă întoarce de la mărturisirea mea şi nu numai că nimic nu vei spori, ci şi mai multă dorinţă de Hristos se va deştepta în mine". Zis-a ighemonul: "Dar de vei răbda toate pentru Hristos precum făgăduieşti, ce vei dobândi, când încă nici nu eşti creştin desăvârşit, de vreme ce n-ai luat botezul, care se cuvine acestei legi?" Acestea auzind, Filimon, a strigat: "O, ighemoane, cu câte mulţumiri sunt ţie dator, căci chiar nevrând, mi-ai făcut mie bine, aducându-mi aminte de Sfântul Botez!"

    Acestea zicând ighemonului, a ieşit în mijlocul adunării şi a strigat: "Rogu-vă, de este cineva dintre voi preot creştinesc şi nu bagă în seamă muncile pentru bună credinţă, să vină aici şi să-mi dăruiască sfântul botez". Dar, văzând pe toţi stăpâniţi de frică şi nici unul îndrăznind a veni la dânsul să se arate preot creştinesc, s-a întristat şi a strigat către Dumnezeu cu lacrimi fierbinţi: "Dumnezeul meu Hristos, Cel ce ai căutat asupra mea cu bună îndurare şi m-ai scos din adâncul rătăcirii, nu mă lăsa să fiu fără sfântul botez, ci în chipul în care ştii, arată-mi un preot şi apă, de la care să mă botez, ca şi ceilalţi creştini". Astfel rugându-se, s-a pogorât de sus un nor de apă şi înconjurându-l l-a botezat - aceasta văzând toţi şi minunându-se - iar norul s-a dus iarăşi sus.

    Ighemonul, fiind orb de răutate, a zis că este vrăjitorie şi întunecare de ochi. După aceea sfântul s-a rugat pentru fluierele sale, pentru trâmbite şi pentru surle - care erau ale lui Apolonie, atunci când şi-a schimbat haina sa - ca să se ardă şi să se prefacă în cenuşă, încât să nu rămână pomenirea meşteşugurilor celor deşarte, a uneltelor lui de cântări, ca să nu poată cineva dintre necredincioşi să zică: "Acestea sunt trâmbitele lui Filimon". Deci coborându-se foc din cer le-a ars pe toate şi le-a pierdut în faţa lui Apolonie. Acum s-a deshis şi uşa lui Apolonie către pătimire; căci Teon, fratele lui Filimon, apropiindu-se de ighemon, i-a vestit cu de-amănuntul tot ceea ce făcuse; cum Apolonie a îmbrăcat pe Filimon cu haina sa, apoi l-a făcut ca să intre întru nevoinţă pentru dânsul şi s-a făcut pricinuitor pierderii lui.

    Deci îndată l-au adus şi pe Apolonie, spre care căutând Arian ighemonul cu ochi mânioşi şi cu faţa groaznică a zis: "Ce este aceasta, mai înrăutăţitule decât toţi oamenii? Ce ai făcut nouă cetăţii şi acestui ticălos? Pentru mândria ta trecând cu vederea legile şi pe zei, iar de frica muncilor abătându-te, ai schimbat cu dânsul hainele şi cu nişte vrăjitorii ai răzvrătit inima lui, lipsind toată cetatea de o mare mângâiere. Se cuvenea ţie, dacă te temeai de munci, să vii la mine şi să-mi descoperi sufletul tău; iar eu prin legile iubirii de oameni, cu totul te-aş fi slobozit şi te-aş fi lăsat să vieţuieşti fără întristare".

    Zicând acestea ighemonul, Apolonie a răspuns: "Bine şi cu drept faci de mă defăimezi şi la aceasta nu stau împotrivă, pentru că şi eu însumi mă învinovăţesc; însă nu de aceea că m-am făcut lui Filimon pricinuitor de atâtea bunătăţi şi nu fiindcă el s-a îmbrăcat în haina mea, ci fiindcă m-am îmbrăcat eu într-ale lui. Dar de vreme ce amândoi, prin judecăţile lui Dumnezeu, ne-am îmbrăcat în haina mântuirii, să ştii că după acestea nici Filimon, nici Apolonie nu vor jertfi vreodată zeilor voştri; iar de vreme ce mai înainte m-am temut de munci, acum cu ajutorul lui Dumnezeu, voi arăta mare bărbăţie".

    Pentru aceea tiranul, umplându-se de mânie, a poruncit ca pe Apolonie să-l păzească în legături spre mai cumplite munci, iar pe Filimon să-l bată trei ostaşi cu palme peste faţă şi peste ochi. Atunci oamenii, văzând că bat pe Filimon, nu le-a plăcut şi au strigat să înceteze. Ighemonul a zis către mucenic: "Miluieşte-te acum Filimoane; iar de nu, măcar pe popor să-l miluieşti, căruia i se rupe inima pentru tine; fiindcă se cuvine ţie să judeci că, dacă această puţină muncă a ta văzând-o poporul s-a tulburat cu sufletul, atunci ce va fi când vei fi cuprins de munci mari? Jertfeşte, Filimoane, şi această durere a ta schimb-o în veselie, căci ne vom ospăta în capiştea lui Serapid şi cu multă bucurie ne vom desfăta".

    Filimon a răspuns: "Mie îmi este gătit ospăţ în cer". Iar către popor, întorcându-se, a zis: "Pentru ce vă mâhniţi văzând că sunt bătut? Eu nu eram bătut când eram la voi comedian? Ba, uneori şi mai rău ne făcea, iar voi cu plăcere râdeaţi. Deci, pentru ce nu vă veseliţi şi acum? Acum când voi vă mâhniţi, îngerii se bucură de mine, văzându-mă că sunt creştin şi cinstesc buna-credinţă".

    Atunci tiranul, văzând pe Filimon şi pe Apolonie neschimbaţi, a poruncit să le sfredelească gleznele şi, legându-i cu frânghii, să-i poarte prin toată cetatea. Apoi pe Filimon l-a spânzurat de un copac de măslin şi, aruncând toţi săgeţile asupra lui, el se ruga lui Dumnezeu, încât nu se apropiau săgeţile de dânsul; căci o parte dintr-însele loveau în copac, iar o parte cădeau pe pământ şi altele rămâneau în văzduh, prin minune. Iar ighemonul s-a apropiat să vadă minunea şi, căutând la Filimon, altă minune a urmat aceleia; o săgeată s-a pogorât din văzduh cu atâta putere, încât a lovit pe ighemon în ochiul cel drept şi l-a orbit îndată. Prin orbirea aceasta i s-a făcut luminare sufletului, căci aşa a vrut Dumnezeu. Mai înainte când avea ochii sănătoşi, era orb cu sufletul şi neînţelegător, încât cel neputincios se lupta cu cel Atotputernic. Iar acum, fiind orb, a cunoscut pe Dumnezeu cel adevărat, căci, dezlegând pe mucenic fiind silit de durere, l-a rugat ca să-i tămăduiască ochiul.

    Sfântul a răspuns: "Nu voiesc acum să te vindec, că nu cumva facerea de bine pe care o vei primi, să o socoteşti vrăjitorie, ci când voi ieşi din trup, pentru că acum mi s-a apropiat sfârşitul meu. Pe urmă vei veni la mormântul meu şi luând ţărâna de acolo şi punând-o pe ochiul tău, vei chema numele lui Hristos şi îndată te vei tămădui".

    După aceasta, prin porunca ighemonului, la amândoi mucenicii li s-au tăiat capetele; iar cinstitele lor trupuri s-au aşezat lângă sfinţii mucenici Asclan şi Leonid. Iar ighemonul, de vreme ce-l supăra ochiul cu o durere cumplită, a venit la mormântul lui Filimon şi, după cum îi zisese, luă ţarină şi punând-o pe ochiul bolnav, a zis: "În numele tău, Iisuse Hristoase, pentru care aceştia şi-au ales moarte de bunăvoie, pun ţarina aceasta pe ochiul meu şi, dacă voi vedea, apoi şi eu voi mărturisi că nu este alt Dumnezeu afară de Tine". Acestea zicându-le, îndată a aflat îndoită tămăduire: a ochiului şi a sufletului său. Pentru că cu ochiul a văzut soarele şi cu sufletul a cunoscut dreptatea lui Dumnezeu şi cu bucurie a strigat: "Sunt creştin". Apoi a mărturisit înaintea tuturor că este creştin. Ducându-se de acolo, a primit Sfântul Botez cu toată casa sa şi pe creştinii care erau ţinuţi în închisori pentru Hristos, în număr de treizeci şi şase, i-a liberat cu pace.

    Apoi, luând pânza curată şi aromate cu mult preţ, cu mulţime de popor şi cu doi episcopi, au venit la mormântul mucenicilor şi au făcut cinstită îngropare trupurilor lor. După aceea a făcut multe milostenii la săraci şi multe alte bunătăţi a săvârşit. Vestea aceasta a ajuns la urechile lui Diocleţian, păgânul împărat, cum că Arian din elin s-a făcut creştin şi că nu voieşte să aducă jertfă zeilor.

    Deci, îndată a trimis împăratul patru slujitori, poruncindu-le să-l aducă la sine, vrând singur să vadă cele ce s-au întâmplat. Aceia luând pe Arian, îl sileau să meargă degrabă la drum, dar el i-a rugat să-l mai lase puţin să meargă la mormântul sfinţilor mucenici. Iar aceia nevrând le-a dat optzeci de galbeni şi aşa i-au dat voie să meargă la mormântul sfinţilor mucenici, unde au venit cu toţii, iar el a căzut cu faţa la pământ, rugind pe sfinţii mucenici ca să-i ajute întru nevoinţă. Apoi s-a auzit glasul lui Filimon din groapă: "Îmbărbătează-te, Ariene şi nu te teme, căci iată te cheamă Domnul care te aduce spre nevoinţă şi îţi împleteşte cununa muceniciei. Ba încă împreună cu tine vor mărturisi aceşti slujitori şi vor lua de la Hristos mare răsplătire".

    Auzind acestea, s-a minunat şi s-a întors la casa sa, precum el a cerut şi, umplându-se de darul lui Dumnezeu, a cunoscut chipul şi vremea sfârşitului său şi chemând pe slugile sale le-a proorocit cele ce aveau să fie, zicând lor: "Acum mergeţi împreună cu noi la Alexandria, unde eu voi fi dus la împărat şi cu ajutorul lui Dumnezeu voi săvîrşi nevoinţa mărturisirii în a opta zi a acestei luni şi voi fi băgat în sac şi aruncat în mare. Iar voi ţineţi minte cuvântul meu, ca în a unsprezecea zi a aceleiaşi luni, la al şaselea ceas să ieşiţi la mal şi, aflând trupul meu scos la uscat de delfini, să-l luaţi şi să-l puneţi la un loc cu ceilalţi mucenici".

    Acestea zicând, a pornit la drum şi ajungând la împăratul Diocleţian, l-a primit cu blândeţe. Apoi s-a pregătit împăratului o baie înaintea capiştei lui Apolon şi mergând la baie împăratul s-a spălat împreună cu Arian şi apoi, apropiindu-se de capişte, a zis lui Arian: "Jertfeşte marelui zeu Apolon, ca apoi cu veselie să mergem la cină". Iar fericitul Arian a zis: "Cum voi putea eu să fac aceasta o! împărate, să las pe adevăratul Dumnezeu, după atât de multe minuni care s-au făcut numai cu chemarea numelui lui Hristos şi care nu-s basme deşarte, ci curatul adevăr şi ai căror martori sunt ochi mei? Deci cum voi jertfi idolului celui fără de suflet şi nesimţitor?" Iar împăratul, mâniindu-se, şi-a lepădat îndată blândeţea cea făţarnică şi a poruncit să fie legat cu lanţuri de fier, iar de picioare să-i lege o piatră mare şi să-l arunce într-o prăpastie foarte adâncă, apoi să-l astupe cu ţarină şi cu pietre. Apoi, deasupra gropii celei astupate, şi-a aşezat scaunul său împărătesc şi, aşezându-se a poruncit ostaşilor să joace împrejur, zicând: "Să vedem de va veni Hristosul lui să-l scoată din groapa aceasta".

    După aceasta, intrând el în palatul împărătesc, în camera sa a văzut lanţul şi piatra cu care era legat Arian, spânzurând deasupra patului său, iar pe Arian culcat în patul său. Văzând aceasta, împăratul s-a spăimântat, s-a minunat, s-a tulburat, socotind că este un vicleşug la mijloc, făcut de oarecare din vrăjmaşii casei lui. Dar sfântul Arian a zis către dânsul: " Nu te tulbura, căci nimeni n-a viclenit împotriva ta, ci eu sunt Arian, ighemonul Tebaidei, către care tu, aruncându-mă în groapă, grăiai: "Să vedem de va veni Hristosul lui să-l scoată din groapa aceasta! Deci iată că Hristos m-a scos din groapă şi mi-a poruncit să mă odihnesc pe patul tău".

    Diocleţian, abia venindu-şi în fire de frică, a strigat foarte tare, umplând palatul cu zgomotul pe care-l făcea: "O! meşteşug al vrăjitorului! Fermecătoria vicleanului! Nimeni n-a văzut ceva într-acest fel". Şi grăind multe, a poruncit să-l bage pe sfânt într-un sac cu nisip şi, legându-l, să-l arunce în fundul mării. Atunci au îndrăznit şi cei patru slujitori care au văzut această minune ce s-a făcut cu Arian şi, aducându-şi aminte şi de cele spuse de Sfântul Filimon mai înainte, s-au apropiat de tiran şi, ocărându-l, au zis: "Pentru ce osândeşti pe dreptul, tu, nedreptule, căci nu ţi-a greşit nimic? Hristos este Dumnezeul adevărat, care face aceste minuni şi nu te mai osteni fără folos, căci chiar dedesubtul munţilor şi dealurilor celor înalte de-l vei îngropa, chiar în adâncul mării de-l vei arunca şi orice lucru rău şi greu vei face robului tău, Hristos, Dumnezeu cel adevărat este puternic şi-l va scoate, precum ai văzut astăzi cu acest sfânt, cu care suntem şi noi gata a muri cu el, pentru Hristos! Deci credem că, precum l-a scos pe dânsul din adâncul pământului, fiind împresurat de atâtea pietre şi legături, aşa poate să ne scoată şi pe noi şi să ne dea viaţa cea mai bună şi veşnică".

    Tiranul, luându-i în râs şi batjocorindu-i, a zis: " Eu şi mai înainte, când îmi făceaţi slujbele mele, vă împlineam cererile voastre, ca să nu vă mâhnesc, ca un părinte al vostru. Şi acum, iarăşi, ca să nu vă mâhnesc, voiesc cu osârdie să vă dau moarte grabnică, împreună cu Arian".

    Primul dintre dânşii, cu numele Teotih, a răspuns: "Dumnezeul cel adevărat Căruia ne închinăm şi pentru el moarte vrem să luăm, să-ţi dea ţie răsplătire cuviincioasă pentru dragostea ce ai arătat pentru noi. Însă acest dar rog să mi-l dăruiască împărăţia ta; averile mele toate să le laşi să le împartă în două părţi: o parte să se dea la împărăţie, iar altă să se împartă la văduve şi la sărmani". Acestea zicându-le Teotih, i-au zis lui ceilalţi: "Să lăsăm, frate, toate la înalta purtare de grijă, că Dumnezeu va iconomisi precum va voi, iar noi să ne îngrijim pentru sfârşitul nostru". Atunci împăratul judecind multă vreme, se minună de sârguinţa lor către moarte. Iar Arian, văzând pe împărat gândindu-se, s-a temut că nu cumva să se căiască şi să nu-i omoare, apoi a zis către dânsul: "Să nu te amăgească diavolul ca să mai ai nădejde că ne vom schimba părerea, chiar de ne-ai omorî de mii de ori". De aceea, văzând credinţa lor cea tare, s-a mâniat şi a dat hotărârea de moarte, ca să-i bage pe fiecare în câte un sac cu nisip şi să-i arunce în mare. Şi aşa s-a împlinit proorocirea lui Filimon.

    Dar îndată altă facere de minuni s-a făcut. Căci cum i-au aruncat ostaşii în marea Vizantie, s-a arătat un delfin foarte mare, care a ridicat cei cinci saci cu spatele său, în chip minunat şi, alergând ca o corabie ce merge iute, i-a dus în Alexandria; iar acolo la mal îi aşteptau slugile lui Arian, precum acesta le proorocise. Slugile, văzând delfinul, s-au spăimântat de mărimea lui şi cât de bine stăteau sacii pe spinarea-i fără să se răstoarne.

    Aducându-şi aminte că Arian le proorocise şi le spusese despre moaştele sale, iar acum erau cinci, nu se dumireau. Şi s-a auzit glas de la Dumnezeu: "Luaţi moaştele domnului vostru şi pe celelalte patru şi puneţi-le împreună cu moaştele sfinţilor Asclan şi Leonid". Delfinul, punând sacii pe mal, s-a întors în mare înotând, iar slugile au pus moaştele într-un caiac şi, înotând pe râu trei zile şi trei nopţi, când erau în dreptul mitropoliei Anticoitenilor, unde era voia bunului Dumnezeu să rămână moaştele - caiacul n-a mai putut înainta defel, iar corăbierii toţi dormeau. Atunci un glas s-a auzit de două ori: "Teodotie, Teodotie! - căci aşa se numea cârmaciul corabiei - aici este voia lui Dumnezeu să rămână moaştele!"

    Deşteptându-se Teodotie şi văzând caiacul plutind ca şi cum ar fi fost legat, a ieşit, a mers în cetate şi a spus toată pricina. Iar lucrătorii de acolo, au alergat cu făclii şi cu tămâie; cântând şi lăudând pe Domnul, i-au îngropat cu evlavie şi strălucire în locul unde a rânduit Dumnezeu, făcându-se minuni deosebite prin aceasta şi tămăduiri de bolnavi, precum şi altele, spre slava Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, Căruia I se cuvine slava şi cinstea în veci. Amin.