Sfânta Cuvioasă Otilia

Sfânta Cuvioasă Otilia

13 decembrie

Sfânta Otilia este cinstită în Biserica Ortodoxă la data de 13 decembrie și este recunoscută drept ocrotitoarea celor lipsiți de vedere sau care suferă de boli ale ochilor. Sfânta este strâns legată de teritoriul Alsaciei, unde se păstrează și astăzi sfintele ei moaște. Tocmai de aceea, în anul 1946, Sfânta Otilia a fost proclamată în mod oficial protectoarea spirituală a Alsaciei, devenind un simbol al credinței și nădejdii pentru oamenii acestui ținut.

Sfânta s-a născut în jurul anului 662, la Obernai, în nord-estul Franței. Provenea dintr-o familie de rang înalt: tatăl ei, Adalric, era ducele Alsaciei în vremea domniei regelui Austrasiei, Childeric al II-lea. Fire energică și cu ambiții militare, Adalric își dorea ca din căsătoria sa cu Bereswinda să se nască un fiu care să-i moștenească titlul și puterea.

După multă rugăciune a celor doi soți, Dumnezeu a îngăduit venirea pe lume a unui copil. Însă, în clipa nașterii, bucuria tatălui s-a transformat în dezamăgire: nu doar că pruncul era fetiță, dar după două luni părinții au descoperit că era și oarbă. În mintea lui Adalric, acest lucru părea o pedeapsă divină sau un semn rău, iar hotărârea lui a fost cumplită – copilul trebuia să moară. Totuși, grație rugăminților stăruitoare ale Bereswindei, femeie cu suflet bun și credință aleasă, Adalric renunță la planul neomenos. Mama o încredințează pe micuță unei servitoare dintr-un sat apropiat, care are grijă de copil aproximativ un an. Apoi fetița este trimisă la Mănăstirea din Palma, condusă de o mătușă a Bereswindei, unde va crește în liniște și rugăciune.

În acea perioadă, un episcop irlandez, Erhard de Ardagh, care străbătea ținuturile Bavariei, primește de la Dumnezeu semn să vină și să boteze copilul. El o numește pe fetiță Otilia, nume care înseamnă „lumina lui Dumnezeu”. În clipa în care episcopul îi unge ochii cu Sfântul și Marele Mir, se petrece minunea: copila își recapătă vederea. Vindecarea ei devine începutul unei vieți închinate Domnului.

După botez, Otilia se dedică cu o seriozitate rar întâlnită studiului Sfintei Scripturi, rugăciunii neîncetate și lucrării făcute în slujba celorlalți. Virtuțile sale – blândețea, înțelepciunea, smerenia, delicatețea firii și râvna duhovnicească – o fac repede remarcată, dar trezesc și invidii în rândul unor surori de mănăstire. Cu toate acestea, tânăra monahie nu se abate de la drumul ei, rămânând ancorată în modestie și simplitate.

Dorind să-și cunoască familia, Otilia reia legătura cu unul dintre frații săi, care încearcă să-l îmblânzească pe Adalric și să-l facă să o primească înapoi. Deși ducele interzisese orice apropiere, fratele trimite o căruță și o aduce pe Otilia la Hohenburg, cunoscut astăzi ca Mont Saint-Odile. Însă întâlnirea se transformă într-o dramă: cuprins de mânie, Adalric îl lovește pe fiu cu toiagul, iar băiatul moare puțin după aceea din cauza rănilor. Realizând greutatea păcatului său, tatăl, îndurerat și zdrobit sufletește, se retrage în mănăstirea pe care el însuși o întemeiase, trăindu-și restul zilelor în lacrimi și pocăință.

Adalric o încredințează pe Otilia unei călugărițe de origine britanică, punându-i la dispoziție toate cele necesare traiului în mănăstire, dar într-o poziție smerită, de slujnică. După moartea acestei monahii, ducele o întâlnește pe Otilia ducând în ascuns făină unor săraci. Mișcat de bunătatea ei, inima lui se schimbă definitiv. O iartă și o binecuvântează, lăsându-i moștenire toate bunurile mănăstirii și cerându-i să îl pomenească înaintea lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor sale. La moartea lui, Sfânta Otilia, prin rugăciune și post, primește de la Dumnezeu izbăvirea tatălui din chinurile iadului.

Otilia devine apoi stareța mănăstirii, care ajunge să adăpostească peste o sută treizeci de monahii. Văzând însă cât de greu ajungeau pelerinii și bolnavii până la mănăstirea din vârf de munte, sfânta îngrijește ridicarea unei a doua mănăstiri, cu o biserică închinată Sfântului Martin și un azil pentru săraci. Mai târziu, după o vedenie a Sfântului Ioan Botezătorul, zidește și o altă biserică, în cinstea acestuia.

Simțindu-și sfârșitul aproape, Sfânta Otilia adună în capela Înainte-Mergătorului Ioan toate surorile mănăstirii și le dă ultimele îndemnuri duhovnicești. Monahiile merg apoi la Dumnezeiasca Liturghie, iar când se întorc, o găsesc pe sfântă adormită întru Domnul, fără a fi apucat să se împărtășească. Cu lacrimi și rugăciuni fierbinți cer Domnului să îi îngăduie să primească Sfintele Taine. Minunea se petrece: sufletul Sfintei Otilia revine pentru o clipă în trup, pentru ca ea să se poată împărtăși cu Trupul și Sângele Mântuitorului, după care își dă duhul în pace.

Sfânta este înmormântată în capela Sfântului Ioan Botezătorul, locaș care de atunci poartă numele Capela Sfintei Otilia și care primește anual aproape 700.000 de pelerini veniți să-i ceară ajutorul și mijlocirea.

Sfântă Preacuvioasă Maică Otilia, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!