Sfânta Muceniță Zoe

Viaţa şi pătimirea Sfintei Zoe si a Sfântului Mucenic Sebastian

(18 decembrie)

Sfântul Sebastian, bărbat cu adevărat binecredincios și împodobit cu multe daruri ale lui Dumnezeu, s-a născut în cetatea Narvoniei, iar în Mediolan a crescut și a primit învățătura vremii. Din tinerețe s-a arătat deosebit nu numai prin chip și rânduială, ci mai ales prin minte ageră, curaj, dreptate în judecată și tărie în sfat. Pentru acestea a ajuns foarte plăcut împăraților păgâni Dioclețian și Maximian, care l-au pus între cei mai apropiați dregători ai lor, voievod peste ostașii de gardă, poruncindu-i să fie mereu în preajma lor. Toți îl iubeau: ostașii îl cinsteau ca pe un părinte, iar cei din palat îl socoteau om ales, fiindcă era blând, credincios în slujbe, statornic, cumpătat și, în toate purtările, de bună rânduială. Și era firesc ca unul astfel miluit de Dumnezeu cu daruri și cu bunăcuviință să fie iubit de oameni.

Dar Sebastian, deși purta hlamida puterii pământești, înlăuntrul său era ostaș al lui Hristos. În fiecare zi slujea lui Dumnezeu cu rugăciune și cu pază a poruncilor, însă în taină își ascundea credința, nu pentru că s-ar fi temut de chinuri, nici pentru că ar fi iubit bogăția sau cinstea, ci fiindcă voia să rămână la locul său ca să poată ajuta, pe cât îi era cu putință, pe creștinii prigoniți. În acea vreme, credincioșii erau vânați, legați, chinuiți și osândiți. Pe unii nu îi putea scoate din lanțuri, nici nu putea opri hotărârile ucigașe, dar le era sprijin în alt chip: intra la ei, îi îmbărbăta, le ștergea frica, le aprindea mintea cu nădejdea vieții celei veșnice și le arăta că sângele lor vărsat pentru Domnul nu se pierde, ci se schimbă în cununi nepieritoare. Așa întărea mâinile slăbite și genunchii slăbănogiți, ridica inimile șovăitoare și îi deștepta pe cei care se clătinau înaintea muncilor. Și, văzând cum mulți își săvârșeau alergarea până la capăt, păzind credința în chinuri, se aprindea și el în sine de dorința de a pătimi pentru Hristos, așteptând vremea în care să nu mai fie cu putință să ascundă lumina.

Vremea aceea a venit când doi bărbați de neam bun, frații Marcu și Marchelin, au fost prinși pentru mărturisirea lui Hristos și ținuți mult în legături. Sebastian îi vizita des, îi mângâia și îi învăța să nu se înfricoșeze de durerile scurte ale lumii, nici să nu se lase biruiți de înșelăciunile vieții trecătoare. Ei răbdau cu bărbăție, iar în cele din urmă au fost osândiți la tăiere cu sabia. Totuși, li s-a dat o îngăduință: dacă în clipa hotărâtoare ar fi adus jertfă zeilor, urmau să fie eliberați și să se întoarcă la părinți, la femei și la copii. Părinții lor erau încă în viață: tatăl, Tracvilin, și mama, Maria, amândoi bătrâni. Rudenii, prieteni și ai casei au mers la eparhul Romei, Agrestie Hromatie, și au cerut treizeci de zile, ca să poată încerca să-i înduplece. Și li s-a dat timpul cerut.

Atunci s-a ridicat o mare tânguire: părinții intrau în temniță și plângeau, amintindu-le fiilor ostenelile creșterii lor, cerând milă pentru bătrânețile lor, pentru femei și pentru prunci. Femeile, cu copiii în brațe, se rugau cu lacrimi și strigăte, spunând că nu vor putea trăi văduve, că nu vor putea hrăni pruncii, că mai bine ar muri ele întâi decât să-și vadă soții tăiați. Tânguirea lor a înduioșat pe mulți și, pentru o clipă, și mucenicii au simțit în inimă o slăbire omenească.

Atunci Sebastian, fiind acolo, văzând primejdia căderii, a înțeles că sosise ceasul mărturisirii sale. A făcut semn tuturor să tacă și, ridicându-și glasul, i-a numit pe frați ostași ai lui Hristos și luptători ai oștirii dumnezeiești, spunându-le că se apropiaseră de biruință și că acum, pentru lacrimile celor de acasă, ar fi să lepede cununile cele veșnice. Le-a arătat că viața aceasta trece ca o umbră și că tocmai iubirea ei îi împinge pe oameni la fărădelegi: la minciună, lăcomie, nedreptate, vrajbă, desfrânare, ucideri. Le-a spus că diavolul, când nu poate birui prin chinuri, ispitește prin „mila” celor apropiați, făgăduind viață ca să fure viața adevărată. Apoi s-a întors către părinți și femei, mustrându-i cu blândețe aspră: dacă îi întorc din drum, le mijlocesc moarte în loc de viață; iar dacă îi lasă să meargă înainte, mucenicii nu se despart cu adevărat de ai lor, ci se duc să le pregătească lăcașuri în cer, unde nu este durere, nici suspin, nici întuneric, ci lumină neapusă și bucurie fără sfârșit. Le-a vorbit despre adevărata bogăție, îndemnându-i să trimită înainte la Dumnezeu averile lor prin milostenie, precum semănătorul aruncă sămânța ca să ia însutit. Și, ca să înfricoșeze de căderea din credință, a zugrăvit cumplit osânda veșnică a celor ce se leapădă, arătând că mai mare groază este să pierzi veșnicia decât să pierzi câțiva ani trecători.

În vreme ce grăia acestea, s-a arătat peste el o strălucire cerească și fața lui era ca fața unui înger. Unii au văzut îngeri în jurul lui, iar un tânăr luminos i-a zis: „Tu, totdeauna vei fi cu mine”. Toate acestea s-au petrecut în casa lui Nicostrat, unde erau ținuți Marcu și Marchelin. Iar acolo era și Zoe, femeia lui Nicostrat, care de șase ani era mută, fără glas, deși auzul și priceperea îi rămăseseră întregi. Zoe, auzind și înțelegând cuvântul lui Sebastian și văzând strălucirea feței lui, s-a aruncat la picioarele lui, cerând să i se dezlege limba. Sebastian s-a rugat, spunând că dacă este cu adevărat rob al lui Hristos și dacă femeia a crezut prin cele auzite, Domnul să-i deschidă buzele precum a deschis cândva gura lui Zaharia. A făcut semnul Sfintei Cruci peste gura ei, și îndată Zoe a început a vorbi cu glas mare, mărturisind pe Hristos și spunând că a văzut înger coborând cu carte deschisă înaintea lui Sebastian, din care acesta citea cuvântul. Minunea a zguduit inimile celor de față: mulți s-au plecat spre credință.

Nicostrat, rușinat și mișcat, a cerut iertare pentru că, din poruncă împărătească, ținuse legați pe cei doi frați și a început să-i dezlege, rugându-i să plece liberi. Dar sfinții i-au arătat că Hristos este bogat în milă și, dacă Nicostrat dorește cu adevărat, și el poate primi „paharul” mărturisirii. Atunci Nicostrat și Zoe au stăruit: nu vor mânca, nici nu vor bea, până nu vor primi taina credinței. Sebastian i-a îndemnat să-și schimbe slujirea, să se facă mai degrabă slujitor al lui Hristos decât al eparhului, și să adune la un loc pe toți cei ținuți în lanțuri, pentru ca un preot să vină și să îi învețe, să îi pregătească și să îi boteze.

A fost chemat preotul Policarp, care se ascundea de prigoană. El a venit, a mulțumit lui Dumnezeu și a vorbit celor adunați, chemându-i la pocăință și la post, arătând că Hristos scoate lumină din întuneric și din vase lepădate face vase alese, precum a făcut din Saul prigonitorul pe Pavel apostol. S-au scris numele catehumenilor, iar numărul celor botezați a ajuns la șaizeci și patru. Mai întâi au fost aduși copiii lui Claudie, logofătul, și s-au vindecat îndată de bolile lor. Apoi a intrat Tracvilin, tatăl lui Marcu și Marchelin, bolnav greu de podagră și de neputința bătrâneților; dar când a mărturisit credința în Treime, i s-au întărit mădularele și s-a ridicat sănătos, strigând că Hristos este Dumnezeul adevărat.

Între timp, pentru că Nicostrat trebuia să dea socoteală eparhului, a ascuns lucrurile cu înțelepciune, spunând că a adus alți legați în casa lui ca să-i înspăimânte pe Marcu și pe Marchelin. Eparhul l-a lăudat, crezând că va câștiga, iar Nicostrat, întors acasă, i-a spus lui Claudie despre Sebastian și despre minuni. Claudie, având doi copii bolnavi, i-a adus la Sebastian și la Policarp, iar aceștia au spus că vor primi vindecare în baia Sfântului Botez; Claudie a crezut și el.

Mai apoi, când treizeci de zile s-au împlinit, Hromatie l-a chemat pe Tracvilin, crezând că fiii lui vor jertfi zeilor. Tracvilin însă a vorbit cu îndrăzneală despre adevăr, numind rătăcire închinarea la idoli de lemn și piatră și arătând necurățiile „zeilor” păgâni. A mărturisit că și el fusese bolnav unsprezece ani și s-a vindecat într-o clipă când a crezut în Hristos. Hromatie, care suferea și el de podagră, l-a chemat noaptea în taină și a cerut doctoria; Tracvilin i-a spus că darul lui Dumnezeu nu se vinde și nu se cumpără: vindecarea vine din credință. Hromatie a cerut să fie aduși Sebastian și Policarp. Ei l-au învățat pe el și pe fiul lui, Tiburtie, au sfărâmat idolii din casa lui (peste două sute), iar aurul și argintul l-au împărțit săracilor. Un tânăr luminos i s-a arătat lui Hromatie, vestind sănătatea, și eparhul s-a vindecat. Apoi Hromatie, înainte de botez, a cerut timp să-și îndrepte viața: să se împace cu vrăjmașii, să ierte datoriile, să întoarcă îndoit ce luase cu sila, să-și rânduiască casa cu dreptate și să elibereze robi. După ce a împlinit cu fapte cele spuse, s-a botezat împreună cu casa sa; iar numărul celor luminați a ajuns, se spune, până la o mie patru sute.

Prigoana însă se întețea. Păgânii au pus idoli la fântâni, izvoare și în târguri, ca nimeni să nu poată cumpăra mâncare ori lua apă fără să se închine. Creștinii alegeau foamea și setea decât să se plece idolilor. Hromatie, fiind foarte bogat, a poruncit să li se dea pe ascuns hrană și apă din casa lui, iar episcopul Romei, fericitul Gaie, săvârșea în taină Sfânta Liturghie acolo. De teamă, Hromatie s-a retras la moșiile sale din Campania și a chemat pe cei care voiau să fugă de prigoană să meargă cu el. Atunci s-a iscat o „neînțelegere” sfântă între Sebastian și Policarp, fiindcă amândoi doreau cununa muceniciei în Roma. Episcopul Gaie a hotărât ca Policarp, fiind preot, să meargă cu Hromatie pentru mângâierea celor plecați, iar Sebastian să rămână în cetate ca apărător și sprijin.

În Roma au rămas, între alții, Marcu și Marchelin, tatăl lor Tracvilin, tânărul Tiburtie, Nicostrat cu Zoe, Claudie și ai lui, și câțiva credincioși din preajma palatului. Episcopul a hirotonit pe Marcu și Marchelin diaconi, pe Tracvilin preot, iar pe Sebastian l-a rânduit apărător al Bisericii. Ei se adunau la un dregător numit Castul, creștin în taină, și acolo săvârșeau slujbe, postind, plângând și rugându-se, în timp ce, prin rugăciuni, se făceau vindecări, se alungau duhuri necurate, și mulți veneau la credință.

Apoi a început șirul pătimirilor. Mai întâi, fericita Zoe, femeia lui Nicostrat, s-a arătat biruitoare: rugându-se la mormântul Apostolului Petru, a fost prinsă și silită să jertfească idolului Aris; n-a primit, a fost închisă, chinuită cu foame, apoi spânzurată de păr deasupra fumului murdar, și a murit, iar trupul i-a fost aruncat în Tibru. Sfânta i s-a arătat lui Sebastian în vedenie și i-a vestit sfârșitul. Tracvilin, auzind, s-a aprins de râvnă și a alergat la același loc; păgânii l-au ucis cu pietre și l-au aruncat în Tibru. Apoi Nicostrat, Castorie, Claudie, Victorin și Simforian au fost prinși când căutau trupurile sfinților pe mal, și, după încercări și amenințări, au fost înecați în râu cu pietre grele legate de grumaji.

Tiburtie, tânăr cu suflet arzător, a fost vândut pe ascuns de un creștin mincinos, Curtuat, și adus înaintea eparhului Favian. Judecătorul l-a batjocorit, spunând că rușinează neamul său ales prin credința creștină. Tiburtie a răspuns că adevărata cinste este să slujești Dumnezeului cerului, nu să cinstești idoli plini de necurăție. Când a fost amenințat cu focul, a spus că pentru creștini moartea este trecere la libertatea cerească. Judecătorul a pus înainte cărbuni aprinși și i-a poruncit ori să aducă tămâie zeilor, ori să calce pe foc. Tiburtie, însemnându-se cu semnul crucii, a umblat desculț pe jar ca pe flori rourate, mustrând necredința eparhului. Atunci a fost osândit și tăiat la drumul Lavican, iar un credincios l-a îngropat, și locul s-a arătat plin de dar dumnezeiesc.

După aceea, același vânzător Curtuat a dat în vileag pe Castul și pe diaconii Marcu și Marchelin. Castul a fost muncit și, în cele din urmă, aruncat într-o groapă și acoperit cu pământ de viu. Marcu și Marchelin au fost pironiți la butuc, cu picioarele bătute în cuie; iar ei cântau psalmul despre buna locuire a fraților împreună. După o zi și o noapte de cântare și rugăciune, au fost străpunși cu sulițe și și-au sfârșit mucenicia.

În cele din urmă s-a aflat și de Sebastian, iar vestea a ajuns la împărat. Dioclețian l-a chemat și l-a mustrat că, fiind dintre cei dintâi ai palatului, s-a arătat vrăjmaș zeilor și al împăratului. Sebastian a răspuns că s-a rugat mereu pentru sănătatea împăratului și pentru pacea împărăției, dar nu poate socoti drept să te închini pietrei și lemnului. Împăratul, mâniindu-se, a poruncit să fie scos afară din cetate, dezbrăcat și legat de un stâlp, ca o țintă, și străpuns cu săgeți. Ostașii i-au umplut trupul de săgeți și, crezând că a murit, l-au lăsat.

Noaptea, Irina (numită în text femeia lui Castul) a mers să-i ia trupul pentru îngropare, dar l-a găsit viu. L-a dus în casa sa, l-a îngrijit, iar în puține zile Sebastian s-a vindecat. Creștinii l-au rugat să fugă din Roma, ca să nu fie prins iarăși, dar el, dorind să mustre pe împărați și să întărească pe frați, a mers și s-a așezat pe scările palatului, unde treceau împărații. Când i-a văzut, a strigat că preoții idolilor îi amăgesc cu minciuni despre creștini și că tocmai creștinii sunt cei care se roagă pentru cetate și pentru ostașii romani. Dioclețian, uimit, a zis: „Tu ești Sebastian, cel pe care am poruncit să-l omoare cu săgeți?” Iar sfântul a răspuns că Hristos l-a ridicat ca să fie martor viu al nedreptății prigoanei.

Atunci împăratul a poruncit să fie prins și dus la hipodrom. Acolo, Sebastian, proslăvind pe Hristos și mustrând rătăcirea idolilor, a fost bătut cu bețe până la moarte și și-a dat sufletul în mâinile Domnului, primind cununa biruinței. Păgânii, ca să nu fie luat de creștini, i-au aruncat trupul într-o groapă adâncă, plină de noroi. Însă sfântul s-a arătat în vedenie dreptcredincioasei Luchinia și i-a arătat locul. Ea, luând slugi, a mers noaptea, a scos trupul mucenicesc și l-a îngropat cu cinste în catacombe, lângă mormintele apostolești, slăvind pe Hristos Dumnezeul nostru, a cărui slavă rămâne în veci. Amin.