Sfântul Mucenic Bonifatie

Pătimirea Sfântului Mucenic Bonifatie

(19 decembrie)

În cetatea Romei trăia odinioară o femeie numită Aglaida, fiica lui Acachie, un om vestit care fusese cândva conducător al cetății. Ea era tânără, frumoasă la chip și foarte bogată, moștenind o avere mare de la părinții săi. Ducea însă o viață ușuratică, fără soț legitim, și își petrecea zilele în plăceri și păcate, biruită de slăbiciunea trupului.

În casa ei se afla un tânăr slujitor pe nume Bonifatie, frumos și credincios, care se îngrijea de toate bunurile stăpânei sale. Între cei doi se născuse o legătură păcătoasă, trăind împreună în necurăție. Nu se spune aceasta spre ocară, ci pentru a arăta cum Dumnezeu poate schimba viața omului și cum din mari păcătoși se pot ridica sfinți. Căci nici sfinții nu au fost toți curați din tinerețe, ci, prin pocăință adevărată, s-au schimbat și s-au sfințit prin fapte bune. Astfel, oricine păcătuiește nu trebuie să-și piardă nădejdea, ci să se ridice, știind că prin voință și ajutorul lui Dumnezeu poate ajunge la mântuire.

Această poveste este plină de frumusețe și mângâiere, pentru că arată cum un păcătos se poate face sfânt și chiar mucenic al lui Hristos. Așa a fost și Bonifatie: deși trăia în păcat și beție, Dumnezeu i-a schimbat inima și l-a făcut mărturisitor al credinței, viteaz și răbdător al chinurilor pentru Hristos.

Chiar și în vremea rătăcirii sale, Bonifatie avea în el o scânteie de bunătate: era milostiv cu săracii, iubitor de străini și plin de compasiune pentru cei aflați în nevoi. Îi ajuta, îi mângâia, le făcea bine cât putea. În adâncul inimii sale, se gândea adesea că trebuie cândva să-și schimbe viața și ofta către Dumnezeu, rugându-L să-l scape din cursele diavolului. Iar Domnul, văzând dorința lui bună, nu l-a lăsat să se piardă, ci i-a rânduit o cale de mântuire prin jertfa sângelui său — ca să spele păcatele sale și să se încununeze cu slava muceniciei.

În acea vreme, creștinii erau aspru prigoniți, iar în multe locuri sfinții erau chinuiți pentru credință. Aglaida a fost cuprinsă de o dorință puternică de a avea în casa ei moaștele unui sfânt mucenic, ca binecuvântare și ocrotire. Gândindu-se cine ar fi vrednic să îndeplinească o astfel de misiune, l-a ales pe Bonifatie, slujitorul ei credincios.

Ea i-a spus:

„Frate, știi cât de multe păcate avem și cât de puțin ne gândim la judecata lui Dumnezeu. Am auzit că cei care păstrează cu evlavie moaștele sfinților mucenici primesc ajutor spre mântuire, iar casa lor se curăță de păcat. Mergi, așadar, în locurile unde creștinii sunt prigoniți și adu trupul unui mucenic, ca să-l cinstim și să zidim o biserică în numele lui.”

Bonifatie a primit cu bucurie porunca. Aglaida i-a dat mult aur — căci păgânii nu dădeau moaștele sfinților pe gratis, ci le vindeau scump —, i-a pregătit pânză curată, aromate și tot ce trebuia pentru înfășurarea trupului unui mucenic.

La plecare, Bonifatie a glumit zicând:

„Dacă nu voi găsi moaștele unui mucenic, ce vei face dacă se va întâmpla ca trupul meu să ți-l aducă alții, ca pe un mucenic al lui Hristos?”

Aglaida, luându-l în râs, i-a spus să fie cu cucernicie și cumpătare pe drum, rugându-se ca Dumnezeu să-i trimită îngerul Său în ajutor.

Bonifatie, adânc mișcat de cuvintele ei, s-a hotărât în taină să-și schimbe viața. Pe drum a început să postească, să se roage și să se înfrâneze de la vin și mâncare. Cugetând la păcatele sale, s-a smerit și s-a umplut de frica lui Dumnezeu — începutul adevăratei pocăințe.

Ajungând în cetatea Tars, în Asia Mică, unde creștinii erau chinuiți în vremea împăraților Dioclețian și Maximian, Bonifatie s-a dus singur în locul unde se făceau judecățile. Acolo a văzut mulți sfinți supuși la chinuri cumplite: unii spânzurați cu capul în jos deasupra focului, alții tăiați, arși, frânți, orbiți, zdrobiți. Cu toate acestea, fețele lor erau pline de lumină și de bucurie, întărite de harul lui Dumnezeu.

Văzându-i, Bonifatie s-a aprins de râvnă sfântă. A intrat în mijlocul mulțimii și a strigat:

„Mare este Dumnezeul creștinilor, Cel ce întărește pe robii Săi în aceste chinuri!”

A îmbrățișat pe mucenici și le săruta rănile, rugându-se să fie și el părtaș la suferința lor.

Judecătorul, mirat de îndrăzneala lui, l-a întrebat cine este. Bonifatie a răspuns simplu:

„Sunt creștin, iar numele meu este Bonifatie, din Roma.”

Judecătorul i-a poruncit să aducă jertfă zeilor, făgăduindu-i bogății și slavă. Bonifatie a refuzat cu tărie, spunând:

„Nu pot nici să aud de zeii tăi, necum să le aduc jertfă.”

Atunci a fost prins, dezbrăcat și bătut cu cruzime până i s-au văzut oasele. A fost răstignit cu capul în jos, i s-au înfipt trestii ascuțite sub unghii, i s-a turnat plumb topit în gură — dar nicio durere nu l-a biruit, căci Dumnezeu îl întărea.

Mulți dintre cei ce priveau s-au minunat și au strigat:

„Mare este Dumnezeul creștinilor!”

A doua zi, judecătorul, rușinat, a poruncit să fie aruncat într-un cazan cu smoală clocotită. Dar un înger al Domnului a pogorât și a răcorit focul, iar smoala s-a vărsat, arzând pe păgânii din jur, în timp ce Bonifatie a ieșit nevătămat.

Văzând aceasta, muncitorul a hotărât să-l taie cu sabia. Înainte de moarte, sfântul s-a rugat:

„Doamne, primește sufletul meu în pace și rânduiește-mă cu cei ce și-au vărsat sângele pentru Tine.”

Și, plecându-și capul, a fost tăiat. Din rană a curs sânge și lapte, iar peste cinci sute de oameni care au văzut minunea s-au convertit la Hristos.

Slujitorii Aglaidei, care îl însoțiseră, nu știau nimic. Așteptându-l în zadar, au crezut că Bonifatie s-a îmbătat și s-a pierdut printre femeile păgâne. Dar, prin voia lui Dumnezeu, au aflat de la un localnic că un străin fusese ucis pentru Hristos și i-au recunoscut chipul.

Când au văzut trupul lui Bonifatie, l-au cunoscut și au plâns, rușinându-se de gândurile lor rele. L-au îmbrăcat cu grijă, l-au uns cu aromate și l-au pus într-o raclă, ducându-l spre Roma.

Înainte de sosirea lor, un înger i s-a arătat Aglaidei în vis și i-a spus:

„Primește pe acela care ți-a fost slugă, iar acum este frate și slujitor al lui Dumnezeu. Cinstește-l, căci el este păzitorul sufletului tău.”

Aglaida s-a deșteptat plină de cutremur, a mers în întâmpinarea lor cu clerici și, cu lacrimi și bucurie, a primit trupul celui pe care îl trimisese ca rob, dar care s-a întors ca sfânt mucenic.

A zidit în numele lui o biserică frumoasă la cincizeci de stadii de Roma, unde a așezat moaștele sale. Acolo s-au petrecut nenumărate minuni: bolnavii se vindecau, demonii erau izgoniți, iar rugăciunile credincioșilor erau ascultate.

După un timp, Aglaida și-a împărțit întreaga avere săracilor și s-a retras la viață de pocăință. După cincisprezece ani de aspră nevoință, a trecut la Domnul și a fost înmormântată lângă Sfântul Bonifatie.

Astfel, cei doi — odinioară legați prin păcat — s-au curățit prin har și s-au unit în sfințenie: Bonifatie prin sângele muceniciei, iar Aglaida prin lacrimile pocăinței. Amândoi s-au arătat drepți înaintea lui Dumnezeu, căruia se cuvine slavă în vecii vecilor. Amin.