Sfântul Mucenic Calinic

Pătimirea Sfântul Mucenic Calinic
(14 decembrie)

Ținutul binecuvântat al Bitiniei a fost pământul care i-a odrăslit pe sfinții mucenici Tirs, Levchie și Calinic, iar cetatea Cezareei i-a crescut și i-a făcut vrednici mărturisitori ai lui Hristos. În vremea împăratului Deciu, când prigoana împotriva creștinilor se întețise, acești sfinți au fost puși la grea încercare pentru credința lor. Atunci a venit în Cezareea un ighemon (conducător roman) cu numele Cumvrichie, om plin de râvnă pentru credința păgână și pentru slujirea idolilor. Acesta se îngrijea cu mare sârguință de templele elinești, de jertfele sângeroase și de toate rânduielile închinării idolești. Cu viclenie și cruzime, îi silea pe toți locuitorii să se unească cu credința lui fărădelege, unii fiind ademeniți cu făgăduințe și daruri, iar alții constrânși prin amenințări și torturi cumplite, pentru a se închina zeilor păgâni.

Levchie, un bărbat cinstit, de neam ales și învățat, cu minte luminată și credință puternică, văzând nedreptățile și nelegiuirile ce se săvârșeau în cetate, s-a umplut de durere și de râvnă pentru Dumnezeu. Sufletul lui era aprins de dorința de a opri fărădelegile și de a mărturisi adevărul lui Hristos.

În acele zile se afla acolo și un anume Calinic, bărbat de neam bun, înțelept și socotit de elini aproape ca un semizeu, pentru că slujea în templul idolilor. Dar Dumnezeu, care cunoaște inimile tuturor, i-a deschis și lui ochii sufletului prin minunile săvârșite de Sfântul Tirs. Văzând puterea dumnezeiască arătată prin mucenicul lui Hristos, Calinic a început să înțeleagă zădărnicia idolilor săi și, în taină, să dorească adevărul. A început să se roage în sine, zicând: „Dumnezeule, pe Care Tirs Te mărturisește, Tu, Care faci minuni mari și slăvite, primește-mă și pe mine ca pe un ostaș de curând ales al Tău, întărește-mă să stau împotriva celor ce se ridică asupra adevărului Tău.”

După aceste gânduri, Calinic s-a apropiat de ighemon și, cu pricepere, l-a batjocorit prin vorbe meșteșugite, zicând: „Preaînțelepte ighemoane, omul acesta, Tirs, deși rănit și slăbit de bătăi, a doborât la pământ pe marele Die și l-a zdrobit; iar pe Apolon, purtătorul de soare, de trei ori l-a sfărâmat. Pe Iraclie, cel nebiruit în războaie, l-a trântit la pământ nu cu arme, ci numai cu cuvântul și cu numele lui Hristos, Cel răstignit pe cruce. Dacă îți este cu plăcere, să mergem și să-l rugăm pe Iraclie, ca, aducându-și aminte de bărbăția sa de altădată, să-i ajute pe acești zei, tatăl și fiul, care par a dormi de oboseală.”

Ighemonul, neînțelegând batjocura, i-a răspuns serios: „Dacă eu sunt bolnav și slăbit, mergi tu, Calinic, și roagă-te zeilor pentru noi, ca să ridici împotriva vrăjitorului Tirs puterea lor.” Dar Calinic, zâmbind, a zis: „Mi se pare, ighemoane, că Dumnezeul lui Tirs este mai tare decât toți zeii tăi, și mă tem că aceia nu-și mai pot ajuta nici lor înșiși.”

Atunci ighemonul, înțelegându-i batjocura, a strigat mânios: „Vai mie, Calinic! Și tu ai fost amăgit de vrăjitoriile acestui fermecător?” Calinic însă n-a mai răspuns nimic, căci în inima lui se înrădăcinase pe deplin credința în Hristos. A fugit repede acasă, și, ca semn al lepădării de idolatrie, și-a ras părul capului și barba, apoi, dezbrăcându-se de hainele purtate la slujbele păgâne, le-a adus înaintea ighemonului, zicând: „Primește acestea, ighemoane – părul și hainele mele – pângărite de jertfele și de fumul diavolilor. Iar de acum să știi că mă lepăd de rătăcirea cea veche și primesc chipul vieții celei noi; eu sunt creștin.”

Ighemonul, uimit și înspăimântat de o asemenea schimbare, a zis: „O, Calinic, cât de puternice sunt vrăjile acestui Tirs, dacă au înșelat și sufletul tău de bun neam, slujitor al zeilor, care ai fost cinstit de ei cu atâtea daruri!” Iar Calinic, cu blândețe, i-a răspuns: „Nu Tirs este pricinuitorul schimbării mele, ci însuși Iraclie, zeul tău, care, deși lăudat pentru vitejie, n-a putut sta împotriva unui cuvânt rostit de un om al lui Dumnezeu. Astfel s-a dovedit că poveștile despre el și despre ceilalți zei nu sunt decât basme de râs.”

Ighemonul, tot necrezând, a zis: „Te-ai lăsat înșelat de vrăjile lui Tirs, dar nici tu, nici el nu veți fi izbăviți dacă nu vă pocăiți și nu aduceți zeilor cinstea de odinioară.”

Atunci Calinic, vrând să arate tuturor puterea adevăratului Dumnezeu, a zis: „De vreme ce tu ești bolnav, ighemoane, să mergem împreună la templul lui Asclipie, ca să ne rugăm și să vezi cu ochii tăi cine poate tămădui: zeul tău sau Dumnezeul lui Tirs.”

Ighemonul, socotind că slujitorul se întorsese la credința păgână, a mers cu el în templu. Calinic însă se ruga în taină lui Hristos, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Tu, Care Te-ai descoperit mie prin robul Tău Tirs, nu mă părăsi acum; arată prin mine puterea Ta, ca să Te cunoască și cei rătăciți.”

Pe când se ruga astfel, s-a auzit un glas din cer, care îl întărea și îl chema la nevoință. Plin de îndrăzneală, Calinic a început să mustre și să ocărască idolul lui Asclipie, și îndată chipul acela de piatră a căzut la pământ, sfărâmat ca de o mână nevăzută.

Calinic, privind către ighemon, a zis cu zâmbet: „Iată zeul tău, care nu se poate ridica singur de jos! Dacă nu-i vei da tu mâna, va rămâne acolo unde a căzut. Vezi dar și înțelege că nu este aici vrăjitorie, ci lucrarea adevăratului Dumnezeu.”

Cuprins de furie și rușine, ighemonul a poruncit ca Sfântul Calinic să fie închis în temniță, iar a doua zi a dat hotărârea de moarte: „Pe Calinic, care s-a lepădat de zei și s-a unit cu credința creștinilor, să se piardă cu sabia; iar pe Tirs, care se laudă cu minuni și a amăgit pe Calinic, să-l punem într-un sicriu de lemn și să-l tăiem cu fierăstrăul.”

Calinic, scos afară din cetate, a cerut o clipă de rugăciune. A căzut în genunchi, s-a rugat fierbinte și și-a plecat capul sub sabie, primind cu pace cununa muceniciei.

Iar Sfântul Tirs, pus într-un sicriu de lemn, a fost dat pe mâna slugilor Savin și Vitalie, ca să-l taie cu fierăstrăul. Dar uneltele s-au făcut grele și neputincioase, iar lemnul sicriului a rămas netăiat, ca și cum ar fi fost de piatră. Ostașii s-au ostenit mult, dar nu au izbutit nimic. Atunci, dintr-o dată, sicriul s-a deschis și Sfântul Tirs a ieșit nevătămat, cu fața luminoasă și plină de bucurie cerească. Cei de față au rămas uimiți și nimeni nu îndrăznea să se apropie.

Un glas din cer s-a auzit, chemându-l pe sfânt, iar el, înțelegând că și-a săvârșit lupta cea bună, și-a ridicat mâinile și a zis: „Mulțumescu-Ți, Doamne Iisuse Hristoase, că mă primești în moștenirea Ta și mă așezi în ceata celor plăcuți Ție. Primește în pace sufletul meu și du-l întru bucuria cea negrăită, care este la Tine.”

După aceste cuvinte, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci și și-a dat duhul în mâinile Domnului.

Astfel și-a sfârșit viața Sfântul Tirs, nu prin puterea tiranului, ci când a binevoit Dumnezeu. Căci înțelepciunea Lui a rânduit ca trupul pe care chinurile nu l-au putut omorî să se săvârșească prin moarte firească, ca să se arate tuturor că biruința nu a fost a prigonitorului, ci a lui Hristos, Cel ce dă viață și slavă veșnică celor ce Îl mărturisesc. Amin.