Sfântul Prooroc Daniel

Viaţa Proorocului Daniil şi a celor împreună cu dînsul trei prooroci: Anania, Azaria şi Misail
(17 decembrie)

Prorocul Daniil provenea dintr-o familie de sânge împărătesc, din neamul lui Iuda. Încă din copilărie a cunoscut suferința robiei, fiind luat prizonier de Nabucodonosor și dus din Ierusalim în Babilon, împreună cu Ioachim, regele Iudeii. Acolo, tânărul Daniil s-a făcut cunoscut prin înțelepciunea și curăția sa, dar mai ales prin darul lui Dumnezeu de a deosebi dreptatea de nedreptate. Prin această înțelepciune a demascat rușinea judecătorilor nelegiuiți și a salvat de la moarte pe Susana, femeie nevinovată.

În vremea aceea, evreii aflați în robie aveau doi bătrâni numiți judecători, aleși să hotărască pricini și neînțelegeri în popor. Ei judecau adunându-se în casa unui om bogat și cunoscut din Babilon, Ioachim. Acesta avea o soție de o mare frumusețe și evlavie, Susana, fiica lui Helchie. Părinții ei erau oameni drepți și o crescuseră în frica de Dumnezeu, după rânduiala Legii lui Moise. Însă cei doi bătrâni judecători, în loc să fie și ei drepți, erau roși pe dinăuntru de patimă; în ei se împlinea cuvântul Scripturii: „A ieșit nelegiuirea din Babilon de la judecătorii cei bătrâni”.

Văzând-o zi de zi pe Susana intrând și ieșind în grădina soțului ei, inimile lor s-au aprins de poftă necurată. S-au rușinat însă să își mărturisească unul altuia gândurile, făcând fiecare plan în ascuns. Într-o zi, pe la vremea prânzului, au părăsit locul judecății prefăcându-se că merg la casele lor, dar s-au întors pe ascuns și s-au ascuns în grădină, așteptând prilejul. Susana a venit în grădină cu două slujnice, fiind o zi foarte călduroasă, și le-a poruncit să îi aducă untdelemn și săpun, încuind ușile grădinii ca să se poată spăla în liniște. Slujnicele au ieșit pe ușile din spate, fără să bănuiească prezența bătrânilor ascunși.

De îndată ce fetele au ieșit, cei doi bătrâni au ieșit din ascunzătoare și au năvălit asupra Susanei, spunându-i: „Iată, ușile grădinii sunt încuiate și nimeni nu ne vede. Supune-te dorinței noastre, iar dacă nu, vom da mărturie că aici a fost cu tine un tânăr și de aceea ai trimis slujnicele afară”. Susana, cuprinsă de groază, a zis cu durere: „De oriunde aș alege, tot rău este. Dacă mă voi pleca vouă, păcătuiesc înaintea lui Dumnezeu; dacă nu, mă așteaptă moartea din pricina minciunii voastre. Dar mai bine este să nu fac păcatul acesta și să cad în mâinile voastre, decât să greșesc înaintea Domnului”. Apoi a strigat cât a putut, iar bătrânii au strigat și ei împotriva ei, umplând curtea de tulburare.

Unul dintre ei a deschis ușile grădinii, iar cei din casă, auzind strigătele, au venit în fugă pe ușile de rezervă ca să vadă ce s-a întâmplat. Bătrânii au spus minciuna lor cu multă îndrăzneală, iar slujnicele, care nu știau nimic despre întâmplare, s-au rușinat teribil auzind asemenea cuvinte despre stăpâna lor, pe care o știau curată. A doua zi, când poporul s-a adunat la casa lui Ioachim pentru judecată, cei doi bătrâni au venit cu gândul de a o osândi la moarte. Au cerut să fie adusă Susana, iar aceasta a sosit însoțită de părinți, de copiii ei și de toate rudele. Era tânără și foarte frumoasă, iar cei nelegiuiți au poruncit să fie descoperită, spre rușinea tuturor. Toți cei ce o cunoșteau plângeau pentru ea.

Bătrânii s-au ridicat și și-au pus mâinile pe capul ei, după obiceiul martorilor, iar Susana, plângând, și-a ridicat privirea spre cer, punându-și nădejdea în Dumnezeu. Atunci judecătorii au început să povestească minciuna lor: că ar fi văzut-o pe Susana intrând în grădină cu două slujnice, trimițându-le apoi afară și primind la ea un tânăr ascuns, cu care ar fi păcătuit; că ei ar fi alergat să-i prindă, tânărul ar fi scăpat, iar ea n-ar fi vrut să spună cine este. Poporul, văzând că vorbesc doi bătrâni „judecători”, i-a crezut și a hotărât moartea Susanei.

Atunci Susana a strigat din nou către Dumnezeu: „Doamne veșnic și știutor al tainelor, Tu știi că aceștia spun minciuni despre mine. Iată, mor fără să fi făcut ce mă acuză ei”. Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea și, în momentul când era dusă la locul osândei, Duhul Sfânt a ridicat pe un tânăr cu numele Daniil, care a strigat: „Eu sunt curat de sângele acestei femei!”. Poporul s-a întors uimit către el și l-a întrebat ce înseamnă cuvintele lui. Daniil a stat în mijloc și a mustrat adunarea: „O, fii ai lui Israel, cum ați putut osândi o fiică a poporului vostru fără cercetare, crezând orb pe doi bătrâni? Întoarceți-vă la judecată, căci acești oameni au mințit”.

Poporul l-a ascultat și i-a dat cuvântul, așezându-l în mijloc ca pe un judecător. Daniil a cerut ca bătrânii să fie despărțiți și întrebați fiecare în parte. L-a chemat pe primul și l-a mustrat pentru nedreptățile lui trecute, pentru osândirile strâmbe și pentru faptul că a lăsat pe cei vinovați nepedepsiți. Apoi l-a întrebat: „Spune-mi, sub ce copac ai văzut-o pe Susana cu tânărul?”. Bătrânul, crezând că scapă, a răspuns: „Sub un smochin”. Atunci Daniil i-a zis: „Minți. Îngerul lui Dumnezeu stă pregătit să te taie în două pentru minciuna ta”.

Apoi l-a adus pe celălalt, căruia i-a spus: „Sămânță de canaanit, nu de iudeu, frumusețea te-a înșelat și pofta ți-a stricat inima. Așa ați amăgit multe fete ale lui Israel, dar fiica lui Iuda n-a primit rușinea voastră. Spune și tu: sub ce copac i-ai văzut?”. Acela a răspuns: „Sub un pin”. Daniil i-a zis: „Și tu minți. Îngerul lui Dumnezeu te așteaptă cu sabia să te taie pentru nedreptatea ta”. Poporul și-a dat seama de minciună, a binecuvântat pe Dumnezeu, iar cei doi bătrâni au fost pedepsiți cu moartea, după Legea lui Moise, pentru mărturie mincinoasă. Susana a fost astfel izbăvită, iar Daniil a devenit foarte prețuit de popor.

Între timp, în Babilon, Nabucodonosor poruncise dregătorului Asfanez să aducă la curte tineri din neamul împărătesc al lui Israel: fără cusur trupește, frumoși, isteți, capabili să învețe limba și scrierea haldeilor, ca să slujească la palat. Pentru ei se rânduise hrană de la masa împăratului și vin din cupa lui, timp de trei ani, după care urmau să fie aduși înaintea lui. Printre acești tineri erau și Daniil, împreună cu trei prieteni: Anania, Azaria și Misail, toți din seminția împărătească a lui Iuda. Dregătorul peste eunuci le-a schimbat numele: lui Daniil i-a spus Baltazar, lui Anania, Șadrac, lui Misail, Meșac, iar lui Azaria, Abdenago.

Daniil și prietenii lui însă nu au vrut să se întineze cu mâncărurile de la masa împăratului și cu vinul lui, știind că multe erau jertfite idolilor. De aceea, Daniil l-a rugat pe dregătorul eunucilor să le permită să nu se atingă de acele mâncăruri. Dumnezeu a lucrat astfel încât acel dregător să aibă milă de Daniil, dar el se temea de împărat, spunând: „Dacă fețele voastre vor fi mai slabe decât ale celorlalți, împăratul mă va pedepsi pe mine”. Atunci Daniil i-a cerut să-i încerce zece zile: să le dea doar legume și apă, iar apoi să compare chipurile lor cu ale celorlalți tineri. După zece zile, fața lor era mai rumenă și mai frumoasă decât a celor hrăniți din masa împăratului, așa încât dregătorul a continuat să le dea numai legume și apă.

Pentru această credincioșie, Dumnezeu le-a dăruit celor patru tineri mare înțelepciune și pricepere în tot felul de științe, iar lui Daniil în mod deosebit darul tălmăcirii viselor și vedenii­lor. Când s-a încheiat timpul de pregătire, dregătorul i-a adus pe tineri înaintea lui Nabucodonosor. Împăratul i-a cercetat personal și a găsit că Daniil, Anania, Azaria și Misail erau de zece ori mai înțelepți decât toți magii și descântătorii Babilonului.

La puțin timp după aceea, Nabucodonosor a avut un vis înfricoșător, care l-a tulburat până în adâncul sufletului. A chemat magii, vrăjitorii și haldei și le-a cerut nu doar tâlcuirea visului, ci și să-i spună visul însuși, pe care el spunea că nu-l mai ține minte. Cei înțelepți i-au răspuns că niciun om nu poate face așa ceva, că numai zeii ar putea, dar aceia nu locuiesc printre oameni. Împăratul s-a mâniat foarte tare și a hotărât să fie uciși toți înțelepții Babilonului, între care se numărau și Daniil cu prietenii săi.

Daniil a cerut însă vreme de gândire și, întors la casa sa, le-a povestit lui Anania, Azaria și Misail. Au cerut împreună îndurare de la Dumnezeu, ca să li se descopere taina. În noaptea aceea, Dumnezeu i-a arătat lui Daniil în vis și visul împăratului, și tâlcuirea lui. A doua zi, Daniil a mers la Arioh, căpetenia călăilor, și l-a oprit să mai ucidă pe înțelepți, cerând să fie dus înaintea împăratului. În fața lui Nabucodonosor, Daniil a mărturisit că taina nu se descoperă prin puterea înțelepților, ci prin Dumnezeul cerului, care arată ce are să se întâmple în viitor.

Daniil i-a spus visul: împăratul văzuse o statuie uriașă, înfricoșătoare: capul din aur curat, pieptul și brațele din argint, pântecele și coapsele din aramă, picioarele din fier, iar degetele picioarelor, parte de fier și parte de lut. Apoi se desprinsese, fără mână omenească, o piatră din munte, care lovise statuia în picioare, zdrobindu-le; odată cu ele se fărâmițaseră și fierul, și arama, și argintul, și aurul, prefăcându-se în praf, purtat de vânt. Piatra însă se făcuse un munte mare care umpluse tot pământul.

Tâlcuirea era aceasta: capul de aur reprezenta pe Nabucodonosor și împărăția Babilonului; după el avea să se ridice o altă împărăție, mai slabă, ca argintul și împărțită în două popoare – mezii și perșii; apoi o a treia împărăție, asemenea aramei, urma să stăpânească pământul – Alexandru Macedon și domnia elenilor; în cele din urmă, o a patra împărăție, tare ca fierul, care sfărâmă totul – împărăția romanilor, împărțită în două mari zone, Răsăritul și Apusul. Degetele de fier amestecat cu lut arătau că această împărăție se va sfărâma în multe părți slabe. Piatra care se taie fără mână și sfărâmă statuia este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care se va naște din Fecioară și va întemeia o împărăție veșnică, duhovnicească, ce nu se va risipi niciodată.

Nabucodonosor, cuprins de uimire, a căzut cu fața la pământ înaintea lui Daniil și a poruncit să-i fie aduse daruri bogate. A mărturisit că Dumnezeul lui Daniil este „Dumnezeul dumnezeilor și Domnul domnilor”, Cel ce descoperă tainele. Apoi l-a ridicat pe Daniil la cea mai înaltă demnitate din țară, punându-l peste toți înțelepții Babilonului, iar prietenilor lui le-a dat dregătorii înalte.

În al optsprezecelea an de domnie, Nabucodonosor a ridicat în câmpia Dura un uriaș chip de aur, de șaizeci de coți înălțime, și a poruncit ca toate popoarele să cadă cu fața la pământ înaintea lui la sunetul trâmbițelor și al cântărilor. Cine nu se închina, urma să fie aruncat într-un cuptor aprins. Când s-a dat semnul, oamenii tuturor neamurilor s-au plecat, dar Anania, Azaria și Misail au rămas în picioare, refuzând să se închine idolului. Haldei invidioși i-au pârât împăratului. Nabucodonosor i-a chemat și le-a mai dat o șansă, amenințându-i cu cuptorul. Ei au răspuns plini de credință: „Dumnezeul nostru poate să ne izbăvească din cuptorul de foc și din mâna ta, împărate. Iar dacă nu ne va izbăvi, să știi că oricum nu vom sluji zeilor tăi și nici chipului de aur nu ne vom închina”.

Împăratul s-a aprins de furie, a poruncit să se înfierbânte cuptorul de șapte ori mai tare și să fie legați cei trei tineri și aruncați în foc. Flacăra a ucis pe ostașii care i-au aruncat, iar para se ridica până la patruzeci de coți, arzând pe cei ce se aflau în jur. Dar un înger al Domnului a coborât în cuptor, a schimbat arșița focului în răcoare de rouă, astfel încât focul nu i-a atins deloc pe cei trei. Ei umblau în mijlocul văpăii cântând și binecuvântând pe Dumnezeu.

Nabucodonosor, privind în cuptor, s-a mirat: „N-am aruncat trei oameni legați în foc? Iată, văd patru bărbați dezlegați și nevătămați, iar al patrulea seamănă cu Fiul lui Dumnezeu”. A strigat către ei să iasă, iar Anania, Azaria și Misail au ieșit din mijlocul focului fără ca focul să fi ars măcar un fir de păr sau să se simtă miros de fum pe hainele lor. Atunci împăratul a mărturisit mărirea lui Dumnezeu și a poruncit ca oricine ar huli pe Dumnezeul lor să fie pedepsit, recunoscând că nu există alt Dumnezeu care să izbăvească astfel. Pe cei trei tineri i-a ridicat în rang și i-a cinstit înaintea tuturor.

Cu timpul însă Nabucodonosor s-a umplut iarăși de mândrie. A avut un alt vis: un copac uriaș, cu frunze frumoase și roade bogate, în umbra căruia se adăposteau fiarele câmpului, iar în ramurile căruia își făceau cuib păsările cerului. Un înger a poruncit să fie tăiat copacul, să fie risipite frunzele și fructele, să fugă fiarele și păsările, dar tulpina să rămână legată cu lanț de fier și de aramă, în câmp, spălată de roua cerului, iar inima omului să se schimbe în inimă de fiară; peste el să treacă „șapte vremi”. Niciunul dintre înțelepți nu a putut tâlcui visul, până nu a fost chemat Daniil. Acesta a descoperit că pomul este chiar împăratul, care s-a mărit și s-a slăvit peste măsură, dar care urma să fie alungat dintre oameni, să trăiască între fiare, să mănânce iarbă ca boul și să fie udat de roua cerului până când va recunoaște că Cel Preaînalt stăpânește împărățiile lumii. Rădăcina lăsată în pământ însemna că împărăția lui îi va fi înapoiată după ce se va smeri. Daniil l-a sfătuit pe împărat să-și răscumpere păcatele prin milostenie și să arate îndurare față de cei săraci, poate că astfel Dumnezeu va mai amâna pedeapsa.

După un an, plimbându-se prin palatul său din Babilon, Nabucodonosor privea cetatea și spunea cu mândrie: „Oare nu eu am zidit Babilonul acesta mare, spre gloria numelui meu?”. În clipa aceea s-a auzit un glas din cer: „Împărăția ta s-a depărtat de la tine, Nabucodonosor!”. Atunci s-a împlinit prorocia: a fost gonit dintre oameni, a trăit în câmp cu fiarele, a mâncat iarbă ca boul, trupul i s-a acoperit de rouă, părul i-a crescut ca de leu, iar unghiile ca de pasăre. La sfârșitul acelor ani, și-a ridicat ochii spre cer, mintea i s-a întors și a binecuvântat pe Dumnezeu, mărturisind că domnia Lui este veșnică și că nimeni nu I se poate împotrivi. I s-a redat împărăția și chiar a primit mărire mai mare decât înainte. A domnit în total patruzeci și trei de ani și s-a sfârșit în pace, lăudând pe Dumnezeu.

După el a domnit fiul său Evil-Merodah, cel care l-a scos din temniță pe Ioachim, împăratul Iudeii, l-a îmbrăcat în haine împărătești și i-a dat loc la masa lui. După Evil-Merodah a venit la domnie Baltazar, nepotul lui Nabucodonosor. În timpul lui, Daniil a avut din nou multe vedenii și descoperiri despre împărățiile viitoare, despre Antihrist, despre sfârșitul lumii și despre Judecata de Apoi. El L-a văzut pe „Cel vechi de zile” șezând pe tron de foc, cu mii de mii de îngeri slujindu-I și a văzut cărțile Judecății deschise.

Într-o zi, Baltazar a dat un ospăț mare la care au fost chemați o mie de boieri. Pe când se veseleau, împăratul a poruncit să fie aduse vasele de aur și de argint luate de Nabucodonosor din Templul din Ierusalim, ca să bea din ele el, boierii și femeile lui, lăudând zeii de aur, de argint, de aramă, de fier, de lemn și de piatră, uitând de Dumnezeul cel viu. În acel moment, au apărut pe perete degete de mână de om care au început să scrie. Împăratul s-a înspăimântat, genunchii i s-au clătinat, iar fața i s-a schimbat. A chemat toți înțelepții ca să citească scrisul și să-i tălmăcească, promițând porfiră și lanț de aur celui care va reuși, dar nimeni nu a putut.

Împărăteasa, amintindu-și de Daniil, l-a recomandat împăratului. Daniil a fost adus și Baltazar i-a promis aceleași daruri dacă va citi și va tâlcui scrisoarea. Daniil a refuzat darurile, dar a primit să descifreze semnele. Mai întâi i-a adus aminte lui Baltazar de mândria și pedeapsa lui Nabucodonosor, arătând că tot ceea ce avea vine de la Dumnezeu, iar el, în loc să se smerească, a îndrăznit să jignească pe Dumnezeu folosind vasele sfinte la ospățul lui. Apoi a citit cuvintele de pe perete: „Mene, Tekel, Fares” și le-a tâlcuit: „Mene – Dumnezeu a numărat zilele împărăției tale și le-a sfârșit; Tekel – ai fost cântărit în balanță și găsit prea ușor; Fares – împărăția ta a fost împărțită și dată mezilor și perșilor”. Deși tulburat, Baltazar l-a răsplătit pe Daniil, îmbrăcându-l în purpură și punând lanț de aur la gâtul lui, proclamându-l al treilea în rang în împărăție. Dar chiar în noaptea aceea Baltazar a fost ucis, iar împărăția Babilonului a fost cucerită de Darie Medul și de Cirus Persanul.

Darie a împărțit împărăția în o sută douăzeci de satrapii, puse sub trei dregători, dintre care cel dintâi era Daniil. Văzând înțelepciunea lui, împăratul voia să-l așeze peste întreaga împărăție. Satrapii și ceilalți dregători, roși de invidie, au căutat prilej împotriva lui, dar nu au găsit nicio vină, căci Daniil era credincios și curat. Atunci au născocit un vicleșug: l-au convins pe împărat să dea o poruncă potrivit căreia, timp de treizeci de zile, nimeni nu avea voie să se roage altui dumnezeu sau altui om decât împăratului, sub pedeapsa aruncării în groapa cu lei. Fără să-și dea seama de cursă, Darie a semnat decretul.

Daniil a aflat, dar nu și-a schimbat obiceiul: de trei ori pe zi îngenunchea în camera sa, cu ferestrele deschise către Ierusalim, rugându-se lui Dumnezeu. Vrăjmașii l-au surprins și l-au pârât împăratului, amintindu-i că legea mezilor și perșilor nu poate fi schimbată. Darie s-a mâhnit adânc, căci îl iubea pe Daniil, și a căutat până seara o cale să-l scape. Văzând că nu-și poate retrage decretul, a poruncit totuși să fie adus Daniil și aruncat în groapa cu lei, spunându-i cu speranță: „Dumnezeul tău, Căruia Îi slujești neîncetat, să te izbăvească!”. Gura gropii a fost acoperită cu o piatră pecetluită cu inelul împăratului și al boierilor, pentru ca nimeni să nu poată schimba hotărârea. Noaptea aceea, Darie n-a mâncat, n-a dormit și n-a îngăduit să i se aducă muzicanți. Dar Dumnezeu a trimis un înger care a închis gurile leilor, iar Daniil a rămas nevătămat.

Dis-de-dimineață, împăratul a alergat la groapă și a strigat cu glas tremurat: „Daniile, robul Dumnezeului celui viu, Dumnezeul tău te-a putut izbăvi?”. Daniil i-a răspuns: „Împărate, în veci să trăiești! Dumnezeul meu a trimis pe îngerul Său și a închis gurile leilor, căci înaintea Lui am fost găsit nevinovat, și nici înaintea ta n-am făcut rău”. Împăratul s-a bucurat nespus și a poruncit să fie scos Daniil; nici cea mai mică rană nu se afla pe el, pentru că se încrezuse în Dumnezeu. Apoi a poruncit să fie aruncați în groapă cei care îl pârâseră, împreună cu familiile lor, și leii i-au sfâșiat înainte de a ajunge la fundul gropii. Darie a trimis o scrisoare către toate popoarele din împărăția lui, poruncind ca oamenii să se teamă de Dumnezeul lui Daniil, Cel viu în veci, care face semne și minuni și l-a scăpat pe slujitorul Său din gura leilor.

După toate acestea, Daniil a rămas în și mai mare cinste la curte. El nu doar a tâlcuit vise, ci a și demascat idolatria Babilonului. În oraș era un zeu numit Baal, pentru care se aduceau zilnic jertfe bogate: făină aleasă, oi și vin. Împăratul credea că Baal mănâncă din aceste jertfe, dar Daniil a refuzat să i se închine, mărturisind că nu sunt zei cei făcuți din lemn, lut sau metal. Ca să dovedească adevărul, Daniil a presărat cenușă pe podeaua templului, iar împăratul a pecetluit ușile. Noaptea, preoții lui Baal, care aveau o intrare secretă, au intrat cu familiile lor și au mâncat tot ce fusese pus pe masă. Dimineața, împăratul, văzând jertfele dispărute, a crezut că Baal le-a mâncat. Daniil însă i-a arătat urmele de pași în cenușă și ușa ascunsă. Preoții au fost dați morții, idolul a fost sfărâmat, iar templul dărâmat.

În Babilon era și un balaur venerat ca zeu viu. Împăratul i-a spus lui Daniil: „Aici nu poți spune că e metal sau lut; balaurul acesta trăiește, mănâncă și bea”. Daniil a cerut voie să-l ucidă fără sabie. A fiert smoală, seu și păr, le-a făcut o minge și i-a aruncat-o balaurului, care, înghițind amestecul, a plesnit. Poporul, văzând aceasta, s-a răzvrătit împotriva împăratului, acuzându-l că s-a „făcut iudeu”, căci l-a sprijinit pe Daniil să distrugă idolii. Sub presiunea lor, împăratul a fost silit să-l dea pe Daniil în mâinile lor; aceștia l-au aruncat din nou într-o groapă cu lei, de data aceasta timp de șase zile, fără să li se dea animalelor altă hrană.

În acele zile, prorocul Avacum era în Iudeea. Pregătise o fiertură și pâine pentru secerători, când un înger al Domnului i s-a arătat și i-a poruncit să ducă prânzul lui Daniil în Babilon, în groapa leilor. Avacum nu știa nici drumul, nici locul, dar îngerul l-a apucat de creștet și l-a purtat în duh până deasupra gropii, unde a strigat: „Daniile, ia mâncarea pe care ți-a trimis-o Dumnezeu!”. Daniil a binecuvântat pe Domnul, a mâncat, iar îngerul l-a adus pe Avacum înapoi la locul său. În a șaptea zi, împăratul a venit la groapă, crezând că îl va găsi mort, dar l-a văzut pe proroc sănătos. Atunci a mărturisit mărirea lui Dumnezeu, a scos pe Daniil, iar în locul lui a aruncat pe cei vinovați, care au fost sfâșiați de lei.

După domnia lui Nabucodonosor, a fiului său și a lui Baltazar, a urcat la tron un împărat numit Atic, tiran și necredincios.  Daniil, Anania, Azaria și Misail  au mustrat idolatria lui, iar împăratul ar fi poruncit să li se taie capetele. Se povestește că, după ce capetele le-au fost retezate, fiecare dintre cei rămași a primit în brațe capul prietenului său, iar la urmă îngerul Domnului ar fi dus trupurile lor în muntele Ghebal. La Învierea Mântuitorului Hristos, acești sfinți au înviat și s-au arătat multora. Sfinții Părinți au rânduit ca pomenirea lor să se facă cu șapte zile înainte de Nașterea Domnului  și astfel să fie cinstiți ca rude după trup ale Mântuitorului. Prin rugăciunile lor, cerem lui Hristos, Dumnezeul nostru, să ne îndrume viața în pace, Lui cuvenindu-I seama slavă, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, în veci. Amin.