Sfantul Cuvios Paisie Aghioritul

Sfantul Cuvios Paisie Aghioritul

(12 iulie)

Sfântul Paisie s-a născut în Farasa, Capadocia, pe 25 iulie 1924, în ziua prăznuirii Sfintei Ana. A fost botezat Arsenie de Cuviosul Arsenie, care, după o vedenie, i-a prezis viaţa monahală.

Mama i-a fost cea mai mare influenţă după Cuviosul Arsenie: o iubea profund şi îi respecta sfaturile. De la ea a învăţat smerenie, înfrânare şi hărnicie — nu voia să se dea în vânt după glorie, să mândrească la jocuri sau curse şi nu mânca înainte de masă. Tot de la mama sa a deprins simplitatea şi spiritul gospodăresc. Când a învăţat să citească, a găsit o Biblie şi a început să parcurgă zilnic Evangheliile; după şcoală prefera să citească Vieţile Sfinţilor înainte de a mânca.

Chemarea monahală s-a arătat de timpuriu. Avea o dragoste profundă pentru Dumnezeu: priveghea la marile praznice, aprindea candela şi se ruga toată noaptea, uneori oprit de fratele mai mare. La circa 11 ani a încercat viaţa pustnicească — a urcat pe o stâncă ca să se roage, dar a coborât rănit din pricina nopţii; el însuşi mărturiseşte că Maica Domnului l-a păzit.

Micul Arsenie a terminat şcoala primară cu media 8 şi purtare ireproşabilă, dar n-a continuat studiile din lipsă de gimnaziu în Koniţa. A învăţat tâmplărie, şi mai târziu a deschis un atelier în care confecţiona ferestre, uşi, tavane, podele, iconostase şi chiar sicrie — pentru acestea din urmă nu a cerut bani.

În 1945 a fost încorporat şi a servit ca transmisionist, mai întâi la Navplio, apoi la Agrinio. Le spunea camarazilor că mijlocitorul lui este Dumnezeu, iar acest fapt i-a condus spre respectul celor din jur. Era altruist, înlocuia pe alţii în permisii, muncea mult şi suporta nedreptăţile cu smerenie. Povesteşte momente de mare suferinţă: foamete, frig, zăpadă şi degerături — inclusiv o situaţie când a descoperit 26 de camarazi îngheţaţi. Într-un episod, un proiectil i-a trecut periculos de aproape, dar a rămas nevătămat; el considera jertfa pentru ceilalţi o datorie morală.

În vremea războiului s-a opus înjurăturilor jignitoare la adresa credinţei rostite de un căpitan, refuzând să îi mai urmeze ordinele — argumentând că ascultarea de Dumnezeu primează faţă de ascultarea de oameni.

După război, căutările sale duhovniceşti l-au purtat pe Sfântul Munte îmbrăcat în haine militare — vizitând chilii, schituri şi părinţi virtuoşi în căutarea isihiei. Căutările au fost anevoioase şi la început nu a găsit îndrumare. S-a întors apoi în lume pentru a ajuta familia, muncind ca tâmplar şi păstrând discreţie asupra dorinţei sale monahale, până când, după ce şi-a îndeplinit obligaţiile familiale, a hotărât din nou să plece la viaţa monahală.

În martie 1953 a intrat în viaţa de obşte la Mănăstirea Esfigmenu, unde a lucrat la trapeză, brutărie şi tâmplărie. A trăit asceze severe: muncă grea ziua şi rugăciune noaptea, adesea odihnindu-se doar scurt. Într-o perioadă de slăbiciune trupească a avut o experienţă mistico-duhovnicească intensă — simţind harul şi izvorârea lacrimilor — care i-a dat putere pentru aproape un deceniu.

După vreme, a primit tunsul rasofor pe 27 martie 1954, cu numele Averchie. Din cauza asprimii vieţii monahale şi a unor nedreptăţi, a cerut binecuvântare să se retragă în pustie; a părăsit temporar mănăstirea, apoi a vieţuit la Filoteu. Dorinţa de pustnicie a continuat, iar o vedenie l-a condus spre Mănăstirea Stomiu, unde a ajuns în august 1958 şi a început reconstrucţia mănăstirii arse, primind ajutor miraculos în momente grele.

La Stomiu, obiceiul său de rugăciune, privirile spre pustie şi munca la zidire i-au adus mulţi vizitatori. Ajuta numeroşi săraci, dădea alimente, bani şi terenuri familiilor nevoiaşe şi se implica în misiune contra unor secte locale. Iubea animalele sălbatice şi povesteşte întâlniri tulburătoare cu urşi, pe care îi trata cu blândeţe.

În 1962, considerându-şi misiunea împlinită la Stomiu, a plecat către Muntele Sinai. Acolo a locuit în sihăstria Sfinţilor Galaction şi Epistimi, trăind auster: puţină apă, mâncare simplă, rugăciune neîncetată şi metanii. A adunat puţină apă dintr-un izvor mic şi a trăit din ce i-a oferit pustiul; adesea confecţiona obiecte din lemn pentru a ajuta pe cei săraci, împărţind venituri beduinilor. În Sinai a experimentat stări duhovniceşti profunde, dar sănătatea i-a suferit din cauza altitudinii: a avut astm şi alte probleme respiratorii.

Reîntors în Sfântul Munte, s-a stabilit la Schitul Ivir, în Chilia Sfinţilor Arhangheli, unde ucenicii i-au căutat îndrumarea. Problemele pulmonare l-au obligat să meargă la Tesalonic pentru investigaţii şi operaţii: i s-a extirpat aproape în întregime plămânul stâng şi i s-au îndepărtat două coaste. S-a legat duhovniceşte de câteva tinere care i-au donat sânge; mai târziu, la Suroti, el a întemeiat sihăstria Sf. Ioan Teologul şi le-a îndrumat pe acele tinere.

După tratamente, în 1967 a petrecut un an în Chilia lui Ipatie Vlahul din Katunakia; apoi a fost chemat de Kinotita la Mănăstirea Stavronikita pentru reorganizarea vieţii de obşte. S-a stabilit ulterior la Chilia Cinstitei Cruci (2 martie 1969), de unde a povățuit mulţi călugări şi mireni. A fost categoric în chestiuni de rânduială: critica preoţilor care renunţau la reverendă, opunea introducerii automobilelor pe Munte şi s-a pronunţat împotriva buletinelor de identitate pe care le asocia cu simboluri malefice. În 1988 s-a implicat în proteste împotriva filmului „Ultima ispită”, ceea ce a dus la interzicerea proiecţiilor.

Sănătatea i-a continuat să se degradeze: după o operaţie de hernie în noiembrie 1987, anulându-i forţele, a suferit ulterior de cancer la intestin şi metastaze la ficat şi plămâni. În octombrie 1993 a mers la Mănăstirea Suroti pentru privegherea Cuviosului Arsenie; de atunci n-a mai părăsit Sfântul Munte. A suferit ocluzie intestinală şi, după o operaţie la 4 februarie 1994, boala a evoluat grav. La un moment dat a refuzat continuarea tratamentului, cerând linişte pentru sfârşit. Pe 11 iulie, la sărbătoarea Sfintei Eufimia, s-a împărtăşit ultima oară; în noaptea de 12 iulie 1994 (după calendarul aghioritic, 29 iunie, prăznuirea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel) s-a stins, rostind cuvinte despre mucenicie şi adormind în pace.

A fost îngropat discret, cu dorinţa ca înmormântarea să rămână tainică; însă vestea morţii s-a răspândit, iar pelerinajele la mormântul său au adunat mulţi credincioşi. Coliba sa a fost jefuită de unii închinători copleşiţi de evlavie. Pe placa mormântului a fost gravat un poem scris de el însuşi, care exprimă smerenia şi nădejdea sa.

Testamentul duhovnicesc al Părintelui Paisie reflectă aceeaşi smerenie profundă: el mărturiseşte că a călcat poruncile Domnului şi cere iertare de la Dumnezeu şi de la cei pe care i-a supărat, rugându-se ca Hristos să aibă milă de el.

Monahul Paisie Aghioritul rămâne în conştiinţa credincioşilor ca un ascet care a trăit jertfelnic, didactic şi cu o smerenie absolută, chemat să mângâie şi să călăuzească suflete.

Rugăciune către Sfântul Paisie Aghioritul:

"O, Sfinte Paisie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi, să ne lumineze calea și să ne dăruiască pacea sufletului. Amin."

Sfântul Paisie Aghioritul, un sfânt iubit a cărui viață și lucrări continuă să inspire și să călăuzească pe cei care îi cer ajutorul.