Sfânta Cuvioasă Ipomoni

Sfânta Cuvioasă Ipomoni
(29 mai)

Sfânta Ipomoni se înscrie între acele personalități luminoase pe care familiile domnitorilor și dinastiile imperiale le-au dăruit Bisericii Ortodoxe de-a lungul veacurilor. Înainte de a primi tunderea în monahism, ea purta numele de Elena Dragastes Paleologhina. Era fiica lui Constantin Dragastes, conducător al slavilor, iar prin căsătoria ei a devenit soția împăratului bizantin Manuil al II-lea Paleologul, intrând astfel în rândul celei mai înalte aristocrații a vremii.

Numele monahal „Ipomoni”, care în limba greacă înseamnă „răbdare”, i-a fost dat la intrarea în monahism, după trecerea la Domnul a soțului ei, împăratul Manuil al II-lea. Întreaga ei existență – ca prințesă sârbă, împărăteasă a Bizanțului și, apoi, ca smerită monahie – a fost clădită pe trăirea profundă a credinței ortodoxe și pe împlinirea faptelor bune. Cronicarii timpului au lăudat-o nu doar pentru inteligența și virtuțile ei morale, ci mai ales pentru „dorul neîncetat după Dumnezeu” care i-a însuflețit viața, precum și pentru rugăciunea care îi însoțea necontenit toate faptele.

Biserica o prăznuiește de două ori pe an: la 13 martie, ziua adormirii ei, și la 29 mai, ziua care marchează atât căderea Constantinopolului, cât și moartea fiului ei, ultimul împărat bizantin, Constantin al XI-lea Paleologul.

Sfânta Ipomoni s-a născut în jurul anului 1372 în familia lui Constantin Dragastes, unul dintre moștenitorii imperiului sârb creat de Ștefan Dușan. Descendența ei era strălucită: printre strămoși se aflau mari sfinți ai sârbilor, între care Sfântul Ștefan Nemanja și Sfântul Simeon Izvorâtorul de Mir.

Educația ei a purtat amprenta culturii bizantine, care exercita o puternică influență asupra lumii slave. Pe lângă formarea intelectuală aleasă, a primit încă de mică o educație duhovnicească temeinică. Credința adâncă în Hristos, pe care o manifesta încă din copilărie, i-a devenit călăuză în toate momentele vieții, mai ales în încercările și ispitele cu care s-a confruntat.

La vârsta de aproximativ 19 ani, în anul 1390, Elena Dragastes s-a căsătorit cu Manuil al II-lea Paleologul, cu puțin înainte ca acesta să fie încoronat ca împărat al Bizanțului. Intrarea ei în viața imperială a coincis cu o perioadă extrem de dificilă pentru imperiu, aflat sub presiuni militare și politice uriașe.

În ciuda acestor vremuri tulburi, Sfânta Ipomoni s-a remarcat prin statornicia credinței și prin nădejde neclintită în Dumnezeu. Ca împărăteasă, a arătat iubire față de popor, devenind pentru toți o mamă duhovnicească, la care cei aflați în necaz găseau sfat, mângâiere și rugăciune. Filosoful bizantin Georgios Plethon mărturisea despre ea că era cunoscută pentru dreptate, inteligență și curaj – virtuți greu de găsit la o femeie a epocii sale.

Timp de 35 de ani, Sfânta Ipomoni a stat alături de soțul ei în credință și dragoste, împlinind împreună faptele virtuții. Dumnezeu a binecuvântat familia lor cu opt copii. Dintre cei șase băieți, doi au urcat pe tronul Bizanțului – Ioan al VIII-lea și Constantin al XI-lea Paleologul, cel care avea să fie ultimul împărat bizantin. Alți trei fii – Teodor, Dimitrie și Toma – au devenit conducători ai provinciei Mistra, iar al șaselea, Andronic, a condus orașul Tesalonicul. Cele două fete ale împărătesei au murit în copilărie.

Sfânta Ipomoni și-a crescut copiii cu mare grijă duhovnicească, sădindu-le în suflet dragostea pentru Hristos și pentru virtuți. Trei dintre ei au ales viața monahală: Teodor și Andronic au fost călugăriți la Mănăstirea Pantocrator, iar Dimitrie la Mănăstirea Didymoteicho.

Împăratul Manuil al II-lea, simțindu-și apropierea sfârșitului, s-a retras din viața politică și, cu două săptămâni înainte de moarte, a fost tuns în monahism în Mănăstirea Pantocrator, primind numele Matei.

După adormirea soțului ei, împărăteasa s-a retras și ea la mănăstire, în anul 1425, intrând în obștea Mănăstirii Sfintei Marta. A primit numele monahal Ipomoni – „Răbdarea”, virtute care i-a caracterizat întreaga existență. A trăit aici 25 de ani în smerenie și ascultare.

Deși fusese împărăteasă, în mănăstire se purta ca o simplă slujitoare, ajutând la toate treburile și supunându-se întru totul rânduielii și vieții monahale, fiind îndrumată de credința ei în Maica Domnului, adevărata Împărăteasă a cerului.

Sfânta Ipomoni a ctitorit un așezământ pentru bătrâni numit „Nădejdea celor deznădăjduiți”, aflat în cadrul Mănăstirii Sfântul Ioan. Aici se păstrau și moaștele Sfântului Patapie din Teba, față de care ea avea o deosebită evlavie.

Dumnezeu a rânduit ca ea să nu fie martoră la ultimele zile ale Imperiului Bizantin. Sfânta Ipomoni a adormit în pace pe 13 martie 1450, cu trei ani înainte de cucerirea Constantinopolului de către otomani. Fiul ei, împăratul Constantin al XI-lea, a căzut eroic la 29 mai 1453, în timpul luptei pentru apărarea ultimului bastion bizantin.

Trupul Sfintei Ipomoni a fost îngropat în Mănăstirea Pantocrator din Constantinopol. După căderea orașului, nepotul ei, Angelis Notaras, a dus moaștele Sfântului Patapie în Muntele Geraneia, la Loutraki, în Grecia, unde a pus la adăpost și cinstitul cap al Sfintei Ipomoni. În peștera în care au fost așezate, iconarii au zugrăvit icoana Sfântului Patapie, alături de cea a Sfintei Ipomoni, ca semn al cinstirii pe care aceasta i-o purtase în timpul vieții.

În anul 1952, părintele Nectarie Marmarinos a înființat pe acel loc actuala Mănăstire Sfântul Patapie din Loutraki, unde este păstrat și astăzi, cu mare evlavie, capul Sfintei Ipomoni. Amin!