Sfânta Cuvioasă Ipomoni

Sfânta Cuvioasă Ipomoni
(29 mai)

Sfânta Ipomoni face parte dintre acei sfinți ai Bisericii Ortodoxe care au provenit din familii imperiale și din familii de domnitori, fiind un exemplu luminos de credință și dăruire. În lume a purtat numele Elena Dragastes Paleologhina și a fost fiica împăratului slavilor, Constantin Dragastes. Destinul ei a fost legat de cel al împăratului bizantin Manuil al II-lea Paleologul, căruia i-a devenit soție, întemeind astfel o familie imperială care a avut un rol deosebit în istoria Bizanțului.

Numele „Ipomoni”, care se traduce prin „răbdare”, i-a fost dat în momentul în care a îmbrățișat viața monahală, după ce soțul ei, împăratul Manuil al II-lea, a trecut la cele veșnice. Întreaga viață a Sfintei Ipomoni – fie ca prințesă de neam sârb, fie ca împărăteasă bizantină sau ca monahie smerită – a fost clădită pe trăirea profundă a credinței ortodoxe și pe faptele bune pe care le-a săvârșit. Pe lângă darurile ei intelectuale și morale de netăgăduit, amintite de cronicarii vremii, Sfânta Ipomoni a avut ca trăsături definitorii o dorință neîncetată de a se uni cu Dumnezeu și o viață de rugăciune neîntreruptă.

Această sfântă este cinstită în fiecare an în două momente deosebite: la 13 martie, ziua în care a trecut la Domnul, și la 29 mai, ziua prăbușirii Constantinopolului, când a murit fiul ei, împăratul Constantin al XI-lea Paleologul.

Sfânta Ipomoni s-a născut în jurul anului 1372, fiind fiica lui Constantin Dragastes, unul dintre cei mai de seamă conducători și moștenitori ai regatului sârb întemeiat de Ștefan Dușan. De asemenea, este demn de menționat faptul că mulți dintre strămoșii ei au fost sfinți, printre care se numără Sfântul Ștefan Nemanja și Sfântul Simeon Izvorâtorul de Mir.

Educația pe care a primit-o a fost influențată de cultura bizantină, care la acea vreme era foarte puternică în lumea slavă. În plus, pe lângă formarea laică, a fost crescută în credința ortodoxă a strămoșilor ei, iar încă din copilărie s-a remarcat printr-o credință puternică și profundă, care a călăuzit-o și a luminat-o în toate momentele vieții, inclusiv în vremea grelelor încercări.

În jurul vârstei de 19 ani, Elena s-a căsătorit cu Manuil al II-lea Paleologul, în anul 1390, cu puțin timp înainte ca acesta să devină împărat al Bizanțului. Încă de la început, viața sa de împărăteasă s-a dovedit a fi plină de provocări și de ispite, mai ales din cauza situației politice extrem de dificile în care se afla Imperiul Bizantin.

În ciuda tuturor greutăților, Sfânta Ipomoni a trecut prin toate cu ajutorul harului lui Dumnezeu și cu o credință neclintită. În calitate de împărăteasă, și-a iubit supușii cu o inimă de mamă, devenind un sprijin sufletesc pentru toți cei care căutau mângâiere și îndrumare duhovnicească. Toate faptele sale erau însoțite de rugăciune și de nădejdea neabătută în mila lui Dumnezeu.

Filosoful Georgios Plethon, unul dintre marii gânditori ai vremii, a lăsat mărturie despre înțelepciunea și dreptatea împărătesei, afirmând că „a dat dovadă de inteligență și curaj, mai mult ca orice altă femeie a vremii sale”.

Sfânta Ipomoni a rămas toată viața ei credincioasă soțului, împăratul Manuil, cu care a trăit 35 de ani, împărtășind aceleași idealuri de virtute și iubire față de Dumnezeu și semeni. Dumnezeu le-a binecuvântat căsnicia cu opt copii. Dintre cei șase băieți, doi – Ioan al VIII-lea și Constantin al XI-lea – au devenit împărați ai Bizanțului, iar ceilalți trei – Teodor, Dimitrie și Toma – au fost conducători ai Mistrei, iar Andronic al Tesalonicului. Cele două fete ale lor au murit în pruncie.

Sfânta Ipomoni și-a crescut copiii în iubirea față de Hristos, insuflându-le prin rugăciune și lacrimi dragostea pentru virtute și pentru neamul lor. Trei dintre copiii ei au ales viața monahală: Teodor și Andronic au intrat în Mănăstirea Pantocrator, iar Dimitrie a fost tuns în monahism la Mănăstirea Didymoteicho.

Împăratul Manuil al II-lea, simțind apropierea sfârșitului, a renunțat la tronul imperial în favoarea fiului său Ioan al VIII-lea, cu doar două săptămâni înainte de a muri. Înainte de plecarea din această lume, a primit tunderea în monahism la Mănăstirea Pantocrator, luând numele Matei.

După ce a rămas văduvă, Sfânta Ipomoni a ales calea monahală și a intrat în obștea Mănăstirii Sfintei Marta, unde a primit numele de „Ipomoni”, care înseamnă „Răbdare”. Aici a petrecut următorii 25 de ani din viață, ducând un trai de smerenie și ascultare.

Deși fusese împărăteasă, în mănăstire a ales să trăiască asemenea celorlalte maici, ajutând cu bucurie la toate treburile și supunându-se cu inimă curată Maicii Domnului, „Împărăteasa Cerurilor”.

Un alt aspect al dăruirii sale a fost ctitorirea unui așezământ pentru bătrâni, denumit „Nădejdea celor deznădăjduiți”. Acesta era situat în incinta Mănăstirii Sfântul Ioan, loc unde se păstrau și moaștele Sfântului Patapie Tebeul, pentru care Sfânta Ipomoni a avut un respect și o evlavie deosebită.

Dumnezeu a rânduit ca Sfânta Ipomoni să nu vadă prăbușirea Constantinopolului sub turci, chemând-o la Sine pe 13 martie 1450, cu trei ani înainte de căderea Bizanțului. Fiul ei, Constantin al XI-lea, a murit în luptă, în ziua de 29 mai 1453, fiind astfel ultimul împărat al Bizanțului.

Trupul Sfintei Ipomoni a fost îngropat în Mănăstirea Pantocrator din Constantinopol. După cucerirea orașului de către otomani, nepotul ei, Angelis Notara, a mutat moaștele Sfântului Patapie Tebeul în Muntele Geraneia, la Loutraki, Grecia. Într-o peșteră a fost pictată o icoană a Sfântului Patapie, iar alături a fost zugrăvită și chipul Sfintei Ipomoni, pentru a sublinia evlavia și cinstirea deosebită pe care i-a purtat-o acestuia. În același loc a fost adus și cinstitul ei cap.

În anul 1952, părintele Nectarie Marmarinos a întemeiat aici Mănăstirea Sfântului Patapie din Loutraki, loc unde, până în ziua de astăzi, se păstrează cu sfințenie capul Sfintei Ipomoni. Amin!