Sfinții 40 de Mucenici din Sevastia Armeniei

Pătimirea Sfinţilor patruzeci de mucenici din Sevastia Armeniei
(9 martie)

În vremea împărăției necredinciosului Liciniu (308-324), când creștinii erau supuși unei mari prigoane și forțați să aducă jertfe idolilor, în cetatea Sevastia din Armenia se afla un voievod pe nume Agricolae, cunoscut pentru cruzimea și devotamentul său față de cultul păgân. În acea perioadă, creștinii care slujeau în rândurile oștirii erau obligați să se închine zeilor păgâni. Printre aceștia, în oastea lui Agricolae, se aflau patruzeci de soldați din părțile Capadociei, oameni viteji și neclintiți în lupte, dar și cunoscători ai Sfintelor Scripturi, toți mărturisind credința în Hristos.

Aflând Agricolae despre trei dintre aceștia – Chirion, Candid și Domnos – și despre credința lor, i-a prins împreună cu tovarășii lor și i-a forțat să aducă jertfe idolilor. Le-a spus: „Așa cum v-ați arătat vitejia în războaie, cu același suflet și gând să vă supuneți acum poruncilor împărătești și să aduceți jertfe zeilor, de bunăvoie, înainte să fiți siliți prin pedepse.”

Soldații creștini au răspuns: „Dacă pentru împăratul pământesc am luptat și am biruit, cu atât mai mult ne vom nevoi pentru Împăratul cel veșnic și vom înfrunta răutatea ta.” Atunci Agricolae le-a pus o alegere: fie se închină zeilor și primesc daruri și cinstiri, fie, nesupunându-se, vor fi înlăturați din rangul ostășesc și pedepsiți. Sfinții ostași au răspuns: „De grija noastră se îngrijește Domnul.”

Agricolae, mânios, i-a trimis în temniță, unde aceștia s-au rugat și au cântat psalmi, petrecând noaptea în priveghere. La miezul nopții, li s-a arătat Domnul și le-a spus: „Bun este începutul vostru, dar cel ce va răbda până la sfârșit se va mântui.” Această viziune i-a umplut de bucurie și curaj.

A doua zi, fiind aduși din nou înaintea lui Agricolae, acesta le-a vorbit despre aprecierea sa pentru vitejia lor, încercând să-i convingă să se supună. Dar Sfântul Candid i-a răspuns: „Numele tău se potrivește cu firea ta, pentru că ești sălbatic și înșelător.” Văzând că nu-i poate convinge, voievodul i-a trimis din nou în temniță.

În zilele următoare, soldații s-au întărit în credință prin rugăciune și învățături. Chirion îi încuraja, spunând: „Așa cum am slujit împreună în oastea pământească, să ne străduim să rămânem uniți și în oastea cerească, slujindu-L pe Hristos până la moarte.”

Când Lisie, un alt voievod, a sosit în Sevastia, i-a adus din nou la judecată, promițându-le onoruri dacă se vor lepăda de credință. Dar Candid a răspuns: „Nu numai rangul, ci și viața noastră o dăm pentru Hristos.” Fiind bătuți cu pietre, sfinții au rămas neclintiți, iar atacatorii lor, din greșeală, s-au lovit între ei. În cele din urmă, voievodul însuși, aruncând o piatră, s-a rănit.

După acestea, sfinții au fost duși la un iezer înghețat, fiind obligați să stea goi în mijlocul apei. Cu credință neclintită, ei se încurajau unul pe altul: „Nu ne dezbrăcăm de haine, ci lepădăm omul cel vechi; gerul este aspru, dar Raiul este dulce.” Astfel, în gerul cumplit, sfinții mucenici și-au dat viața, păstrându-și credința până la sfârșit și dobândind cununa biruinței în Împărăția Cerurilor. Amin.