Sfanta Cuvioasa Eufrosina

Viaţa Cuvioasei Maicii noastre Eufrosina
(25 septembrie)

 Sfânta Eufrosina a fost o aleasă a lui Dumnezeu, o tânără care s-a dedicat din toată inima rugăciunii, postului și privegherii. Ziua și noaptea slujea Domnului în curăția inimii sale, uimindu-l prin râvna și statornicia ei pe duhovnicul său, fericitul părinte Agapet.

În cetatea Alexandriei trăia un om înstărit și cu vază, pe nume Pafnutie. Era cunoscut nu doar pentru averea și cinstea sa, ci mai ales pentru frica de Dumnezeu și viața plăcută Lui. Soția sa, asemenea lui, era femeie credincioasă și virtuoasă, dar cei doi nu aveau copii. Aceasta era marea lor durere, căci nu aveau cui să lase moștenirea și, mai ales, nu se puteau bucura de binecuvântarea de a fi părinți.

Cu inimile împovărate, se rugau necontenit lui Dumnezeu să le dăruiască un copil. Își arătau credința și prin fapte bune: dădeau milostenii săracilor, ajutau biserici și mănăstiri, posteau și participau cu evlavie la slujbe, nădăjduind în bunătatea Ziditorului.

Într-o zi, Pafnutie a mers la o mănăstire vestită pentru sfințenia egumenului. A adus daruri și, după ce a stat de vorbă cu acesta, i-a mărturisit durerea nerodirii. L-a rugat fierbinte să se roage împreună cu frații pentru el și soția sa, ca să dobândească și ei binecuvântarea unui copil. Iar Dumnezeu, Care ascultă rugăciunile celor ce Îl cheamă cu credință, le-a împlinit dorința: soția lui Pafnutie a născut o fiică frumoasă, căreia i-au pus numele Eufrosina.

Trecând doisprezece ani, mama Eufrosinei s-a mutat la Domnul. Pafnutie a rămas singur, crescându-și fiica cu grijă și învățând-o din Sfintele Scripturi. Copila s-a dovedit foarte isteață, iubind citirea cărților sfinte, și vestea despre înțelepciunea și frumusețea ei s-a răspândit prin întreaga Alexandria.

Mulți tineri de neam bun și bogați doreau să o ia în căsătorie. Pafnutie, însă, răspundea tuturor: „Precum va voi Domnul, așa să fie!”. În cele din urmă, unul dintre cei mai de seamă cetățeni a cerut-o de soție pentru fiul său, iar Pafnutie a primit și s-a stabilit data nunții.

Înainte de acest moment, Pafnutie a dus-o pe fiica sa la mănăstirea egumenului care se rugase odinioară pentru nașterea ei, cerând binecuvântare. Egumenul a primit-o cu dragoste, învățând-o multe despre curăție, smerenie, frica de Dumnezeu și milostenie. Tânăra asculta cu toată luarea-aminte, adâncind în inima sa sfaturile primite. Avea atunci optsprezece ani.

Petrecând trei zile în mănăstire, Eufrosina a văzut viața monahilor și s-a umplut de dorința de a urma și ea acea cale îngerească. La despărțire, a cerut egumenului să se roage pentru mântuirea sufletului ei.

La scurt timp, un monah trimis de egumen a venit la casa lor, pentru a-l invita pe Pafnutie la o pomenire. Eufrosina a aflat de la acesta rânduiala mănăstirii și, dorind să urmeze viața călugărească, i-a împărtășit gândul său. Călugărul a sfătuit-o să se lepede de legătura lumească și să se logodească cu Hristos, părăsind bunătățile vremelnice pentru a dobândi Împărăția cerurilor. Ea a primit cu bucurie sfatul.

În taină, a chemat un părinte duhovnicesc care a tuns-o în chip monahal, dându-i binecuvântare și numele de Smaragd. Totuși, temându-se că tatăl ei ar putea s-o găsească într-o mănăstire de fecioare, a ales să meargă într-o mănăstire de călugări, deghizată în bărbat.

Astfel, într-o seară, îmbrăcată în haine bărbătești și având cu ea o mică sumă de bani, a plecat pe ascuns din casa părintească și a ajuns la mănăstirea unde tatăl ei era cunoscut. Spunând că este famen de la palatele împărătești, a cerut să fie primit. Egumenul a primit-o cu bucurie, numind-o „fratele Smaragd” și încredințându-i grija părintelui Agapet.

Smaragd s-a nevoit cu mare râvnă, în rugăciune, post și priveghere. Fața sa era însă atât de frumoasă, încât unii frați se smintiseră. Pentru a evita tulburarea, egumenul i-a rânduit o chilie separată, unde Smaragd s-a dăruit cu totul lui Dumnezeu.

Între timp, Pafnutie, neaflând-o pe fiica sa acasă, a pornit căutări prin cetate, prin case, corăbii, chiar și prin mănăstiri, fără izbândă. Deznădăjduit, a plâns cu amar, asemenea lui Iacov pentru fiul său Iosif. A mers și la egumenul mănăstirii, cerând rugăciuni. Monahii s-au rugat cu toții, dar rugăciunea Eufrosinei, care cerea să rămână ascunsă, era mai puternică, și Dumnezeu nu a descoperit taina.

Pentru a-l mângâia pe Pafnutie, egumenul l-a trimis să vorbească cu fratele Smaragd, pe care nu știa că este chiar fiica sa. Când l-a văzut, Eufrosina a plâns, dar s-a ascuns sub chipul monahal. A început să-i vorbească tatălui său despre răbdare, despre lepădarea de lume și despre dragostea față de Dumnezeu, încercând să-l aline. Pafnutie, neștiind adevărul, a plecat uimit și mângâiat, spunând că simțea parcă ar fi stat de vorbă cu propria fiică.

Așa au trecut ani îndelungați. Eufrosina, sub numele de Smaragd, a trăit treizeci și trei de ani în mănăstire, viețuind ca un înger.

Înainte de sfârșitul său, când s-a îmbolnăvit, Pafnutie a venit din nou să o vadă. Atunci, pe patul de moarte, Eufrosina i-a dezvăluit adevărul: ea era fiica lui, cea pe care o căuta de atâția ani. L-a rugat să îngrijească trupul ei după moarte și să dea averea familiei mănăstirii. Apoi și-a dat sufletul în mâinile Domnului.

Durerea lui Pafnutie a fost fără margini, dar și bucuria de a fi aflat adevărul. Egumenul și frații au cinstit cu evlavie trupul Cuvioasei Eufrosina, îngropându-l cu mare cinstire. Dumnezeu a arătat prin ea minuni, vindecând pe cei bolnavi care se atingeau de sfintele ei moaște.

Pafnutie și-a împărțit averea săracilor, bisericilor și mănăstirilor. Apoi s-a călugărit chiar în mănăstirea unde se nevoise fiica lui și a petrecut zece ani în aceeași chilie în care viețuise ea, până ce și-a dat sufletul Domnului. A fost înmormântat alături de fiica sa, iar pomenirea lor se face întru slava Sfintei Treimi, lui Dumnezeu, Cel minunat întru sfinții Săi.