Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș, Mitropolitul Banatului

Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş,

Mitropolitul Timişoarei († 1656)
(15 septembrie)

Sfântul și purtătorul de Dumnezeu ierarh Iosif cel Nou de la Partoș s-a născut în jurul anului 1568 în orașul Raguza din Dalmația – un loc în care trăiau atunci numeroși creștini de neam valah. Venind pe lume într-o familie evlavioasă, a primit la Sfântul Botez numele de Iacob. Copilăria lui a fost presărată de încercări, căci a rămas orfan de tată încă de foarte mic. Mama, o femeie credincioasă și înțeleaptă, s-a îngrijit cu multă grijă și iubire de formarea fiului ei, dându-i o educație aleasă și îndrumându-l către credință și bunătate.

Când a împlinit doisprezece ani, pentru a primi o pregătire temeinică, Iacob a fost trimis la Ohrida, un important centru de cultură și spiritualitate al vremii, unde a studiat cu râvnă și s-a deprins cu învățătura Sfintei Scripturi și a Sfinților Părinți.

La vârsta de cincisprezece ani, tânărul a simțit o chemare lăuntrică puternică din partea lui Hristos, o chemare către viața monahală și nevoința duhovnicească. A intrat ca frate în Mănăstirea Maicii Domnului din Ohrida, unde s-a nevoit cu ascultare deplină și cu bucuria tânărului care își găsește drumul spre Dumnezeu. După cinci ani de ucenicie, dorind o viață și mai aspră și mai înaltă duhovnicește, s-a îndreptat către Muntele Athos, grădina Maicii Domnului, oprindu-se la Mănăstirea Pantocrator. Aici, prin osteneli îndelungate, post, rugăciune și o viață curată, a fost învrednicit să primească schima mare, luând numele de Iosif.

În Mănăstirea Pantocrator, Cuviosul Schimonah Iosif – numit de toți „Valahul” – s-a făcut cunoscut printr-o viață de o nevoință deosebită. Împreună cu mulți alți monahi – greci, români și macedoneni – a deprins marile virtuți: postirea îndelungată, privegherile de toată noaptea, ascultarea fără murmur, smerenia, rugăciunea neîncetată a inimii și o răbdare adâncă în toate încercările.

După ce a sporit mulți ani în viața de obște, s-a retras pentru o vreme în singurătate, în pădurile din jurul mănăstirii, unde s-a nevoit ca sihastru. Acolo, prin lacrimi necontenite, prin rugăciune curată și printr-o viață de liniște și asprime, a ajuns la mari trepte de desăvârșire duhovnicească. Dumnezeu i-a oferit și darul vindecării, mai ales al celor care sufereau de ologie sau boli grele. Pentru viața lui sfântă și pentru darurile pe care Dumnezeu i le-a dăruit, era chemat în multe mănăstiri athonite, unde vindeca, cu rugăciune și blândețe, pe călugări aflați în suferință.

Văzând lucrarea harului în viața sa, părinții din obștea athonită l-au primit în rândul clericilor, hirotonindu-l preot și rânduindu-l duhovnic al întregii obști din Muntele Athos. Povățuirea sa era atât de înțeleaptă și atât de pătrunsă de Duhul Sfânt, încât vestea despre el a ajuns până la Patriarhul Constantinopolului. De aceea, a fost numit egumen al Mănăstirii Sfântului Ștefan din Adrianopol, unde a condus cu mult discernământ și înțelepciune timp de șase ani. Mai târziu, datorită renumelui său și virtuții sale, a fost așezat egumen la Mănăstirea Cutlumuș din Athos, una dintre ctitoriile domnilor români, unde viețuiau mulți călugări de neam român și macedonean.

După mulți ani de slujire și îndrumare duhovnicească, formând numeroși fii sufletești, Cuviosul Iosif s-a retras în liniște în apropierea Mănăstirii Vatoped, dorind să își petreacă bătrânețile în rugăciune și pace. Însă Dumnezeu avea să îl cheme încă o dată la o mare lucrare. După moartea mitropolitului Timișoarei, credincioșii români din Banat, luminati de har, l-au ales în unanimitate pe Cuviosul Iosif Valahul ca păstor al lor, deși avea deja aproape 80 de ani. Faima sa de sfânt, care ajunsese în întreaga lume balcanică, îi pregătise drumul.

Astfel, în anul 1650, a fost hirotonit arhiereu și așezat în scaunul de mitropolit al Timișoarei. În cei trei ani de arhipăstorire, acest ierarh sfânt s-a dovedit un adevărat apărător al dreptei credințe, un părinte blând și un înțelept povățuitor. Era neobosit în rugăciune, puternic în credință, hotărât în apărarea Ortodoxiei și mereu gata să ridice pe cei întristați.

În vremea păstoririi sale s-au săvârșit și mai multe minuni. S-a rugat pentru mulți credincioși bolnavi, punându-și mâinile pe capul lor și chemând ajutorul lui Dumnezeu, iar aceștia s-au vindecat. Una dintre cele mai cunoscute minuni săvârșite de el a fost stingerea unui incendiu puternic care cuprinsese partea de apus a Timișoarei. Ieșind din biserică purtând în mâini Sfintele Taine, s-a rugat cu lacrimi fierbinți către Dumnezeu; iar Domnul, ascultând rugăciunea ierarhului, a trimis o ploaie bogată care a stins focul și a salvat orașul.

În anul 1653, după o păstorire plină de har, Sfântul Iosif s-a retras la Mănăstirea Partoș, dorind să își petreacă ultimii ani în liniște și rugăciune. A mai trăit acolo încă trei ani, iar în toamna anului 1656, la vârsta de peste 85 de ani, și-a dat sufletul în mâinile Marelui Arhiereu, Domnul nostru Iisus Hristos, pe Care L-a iubit și L-a slujit întreaga viață.

Pentru sfințenia vieții sale, Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat în 7 octombrie 1956, rânduind ca zi de prăznuire 15 septembrie.

Așa s-a arătat în lume Sfântul Iosif cel Nou de la Partoș – un ierarh al rugăciunii, un vindecător al celor suferinzi, un părinte al monahilor și un mare apărător al dreptei credințe.

„Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi, Dumnezeul părinților noștri!”