Sfantul Cuvios Hariton Marturisitorul

Viaţa Cuviosului Părintelui nostru
Hariton Mărturisitorul († 350)
(28 septembrie)

Cuviosul Hariton s-a născut în eparhia Licaoniei, în cetatea Iconiei. Din tinerețe s-a arătat dreptcredincios și plin de virtuți. În vremea împăratului păgân Aurelian (270–275), care prigonea creștinii, Hariton a mărturisit cu îndrăzneală credința în Iisus Hristos.

Când împăratul a dat poruncă să fie siliți creștinii să aducă jertfe idolilor, cei care refuzau fiind condamnați la moarte, Hariton a fost printre primii care s-au opus în cetatea sa. A fost prins de dregătorul provinciei, adus la judecată și întrebat de ce nu cinstește zeii păgânilor, precum împăratul și supușii lui. Sfântul a răspuns cu tărie că idolii sunt demoni căzuți și că numai Dumnezeu, Creatorul cerului și al pământului, este vrednic de închinare.

Judecătorul, mâniat de răspunsul lui, l-a amenințat cu moartea, dar i-a oferit timp să se răzgândească. Hariton a răspuns că niciun chin nu-l va despărți de Hristos, adăugând că este ucenic al Sfintei Tecla, muceniță din aceeași cetate, și că, asemenea Apostolului Pavel, nimic nu-l va despărți de dragostea Domnului.

Văzând că nu-l poate îndupleca, guvernatorul a poruncit să fie bătut cu cruzime. Trupul sfântului a fost sfâșiat până când carnea i s-a desprins de pe oase, iar sângele îi curgea ca un râu. L-au dus abia viu în temniță, unde Dumnezeu, cu putere minunată, l-a vindecat.

A doua zi a fost din nou judecat și ars cu făclii, dar a răbdat cu bucurie, lăudând pe Hristos. Între timp, împăratul Aurelian a murit în chip jalnic, pedepsit de Dumnezeu pentru prigoana creștinilor, iar noul împărat a dat libertate Bisericii. Astfel Hariton a fost eliberat din lanțuri.

După aceasta, Hariton a părăsit lumea și s-a făcut monah, luând calea nevoințelor. A plecat spre Ierusalim, dar pe drum a căzut în mâinile tâlharilor, care l-au legat într-o peșteră. În timp ce aștepta moartea, s-a întâmplat o minune: un șarpe a otrăvit un vas cu vin, iar tâlharii, bând din el, au murit. Hariton a fost astfel izbăvit și a găsit în peșteră o mare comoară de aur strânsă din jafuri. Nu a păstrat nimic pentru sine, ci a împărțit săracilor, a zidit biserici și mănăstiri, iar în peștera aceea a întemeiat prima lui mănăstire, numită Fare, transformând locul păcatului într-un locaș sfânt.

Mulți ucenici s-au adunat lângă el, dornici să urmeze pilda vieții sale. Hariton le era părinte și povățuitor, învățându-i rugăciunea, postul, ascultarea și dragostea frățească. A rânduit ca monahii să mănânce o singură dată pe zi, doar pâine și apă, și să se ferească de trândăvie și de vorbe deșarte.

După ce a întemeiat mănăstirea Fare, Hariton s-a retras mai adânc în pustie, iubind liniștea. A descoperit o altă peșteră aproape de Ierihon, unde viețuia ca un înger, hrănindu-se din verdețuri și mai ales din rugăciune și lacrimi. Și aici oamenii l-au găsit și au venit să i se facă ucenici, formând o nouă obște și o a doua mănăstire.

Mai târziu, sfântul s-a retras din nou și a întemeiat o a treia mănăstire, numită Suchia (Lavra Veche). Dintr-un loc înalt, se ruga pentru toți fiii săi duhovnicești și îi povățuia cu dragoste.

Hariton a ajuns la adânci bătrâneți, purtând rănile și semnele muceniciei cu bucurie. Dumnezeu i-a arătat sfârșitul, iar el și-a chemat ucenicii din cele trei mănăstiri, îndemnându-i să rămână statornici în credință și să se pregătească pentru viața veșnică. Le-a spus să nu se teamă, pentru că Hristos va fi cu ei până la sfârșitul veacului.

A cerut să fie îngropat la mănăstirea sa cea dintâi, unde fusese cândva prins de tâlhari și salvat prin minune. Și astfel, după ce a dat pace și binecuvântare tuturor, și-a încredințat sufletul lui Dumnezeu fără durere, ca un om care adoarme liniștit.

Întreg pustiul s-a umplut de plânsetul monahilor care îl socoteau luminătorul și păstorul lor. Au îngropat cu cinste sfintele lui moaște, slăvind pe Dumnezeu. Amin!