Sfântul Cuvios Paisie de la Sihăstria

Sfântul Cuvios Paisie de la Sihăstria
(2 decembrie)

Părintele Paisie Olaru era un om al smereniei, al tăcerii și al blândeții, înzestrat cu înțelepciune și o mare milostenie. Iubea liniștea și căuta pacea cu toți, ferindu-se de agitația mulțimilor și ascunzându-și viața și nevoințele.

Născut pe 20 iunie 1897 în satul Stroiești, comuna Lunca, județul Botoșani, a fost cel mai mic dintre cei cinci copii ai familiei Ioan și Ecaterina Olaru și singurul care a îmbrățișat viața monahală.

În 1921 a intrat în obștea Schitului Cozancea, aflat sub conducerea ieromonahului Vladimir Bodescu, avându-l ca povățuitor pe Părintele Calinic Șușu. Deși la început a fost încercat de multe ispite și greutăți, prin spovedanie și răbdare, acestea s-au risipit treptat. În doar un an, fiind grav bolnav, a fost tuns în monahism sub numele de Paisie.

Dorința de a duce o viață pustnicească s-a intensificat după vizita sa la mănăstirile din Munții Neamțului, unde a întâlnit numeroși pustnici. În 1930, a dorit să se retragă la Schitul Sihla, însă nu a primit binecuvântarea egumenului său de la Cozancea.

În 1943 a fost hirotonit diacon, iar în 1947 preot și duhovnic de episcopul Valerie Moglan. Încă de la început, i-a fost încredințată misiunea de a spovedi călugării și credincioșii ce veneau la mănăstire.

În 1949, alături de starețul Cleopa și alți treizeci de monahi, a fost trimis la Mănăstirea Slatina pentru a contribui la reorganizarea acesteia. Aici, prin îndrumarea sa duhovnicească, obștea s-a întărit, iar numărul credincioșilor a crescut.

În 1953, s-a întors la Sihăstria, însă în perioada 1959-1964, persecuțiile împotriva monahismului au lăsat mănăstirea fără stareț și fără mulți dintre călugării îmbunătățiți. În aceste vremuri grele, Părintele Paisie a preluat povara spovedaniei zi și noapte, aducând mângâiere, încurajare și speranță celor ce veneau la el.

După 1964, lucrurile s-au așezat din nou, iar întoarcerea Părintelui Cleopa a adus liniște în obște. Între 1972 și 1985, Părintele Paisie a fost trimis la Schitul Sihla, unde și-a înmulțit nevoințele în rugăciune, priveghere și post, trăind în smerenie și dragoste desăvârșită.

A trecut la cele veșnice în noaptea de 18 octombrie 1990.

Arhimandritul Ilie Cleopa, unul dintre cei mai apropiați ucenici ai săi, l-a descris astfel: „Părintele Paisie Olaru era smerit, tăcut, blând, înțelept la cuvânt, foarte milostiv și iubitor de aproapele. Căuta întotdeauna pacea și iubea liniștea. Fugind de laude și cinste, trăia în ascuns, dedicându-se rugăciunii și slujirii aproapelui. Plângea alături de cel ce plângea și se bucura cu cel ce se bucura. Nu ținea la bunuri materiale, evitând vorbirea deșartă și lumea celor mari.”

Părintele Paisie Olaru este canonizat în anul 2025, cu prilejul împlinirii a 140 de ani de autocefalie și 100 de ani de la ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie.