Sfântul Preot Mărturisitor Alexandru din Basarabia

Sfântul Preot Mărturisitor Alexandru din Basarabia
(8 august)

  Părintele Alexandru Baltaga este recunoscut drept una dintre cele mai remarcabile personalități ale clerului basarabean din perioada interbelică, un om devotat atât Bisericii, cât și culturii și identității românești. Născut pe 14 aprilie 1861 într-o familie de preoți, el a urmat tradiția familiei, devenind preot la Biserica „Aleksandr Nevski” din Călăraşi-sat, un sat din actuala Republica Moldova. Cu toate că nu a avut copii biologici, a crescut și educat doi copii adoptivi, Vsevolod și Margareta, cărora le-a insuflat valorile în care credea.

Activitatea sa a fost marcată de o profundă implicare în promovarea culturii românești și a identității naționale. Între 1903 și 1925, el a ocupat funcția de președinte al Congresului Eparhial, perioadă în care a luptat pentru drepturile bisericești și pentru afirmarea valorilor naționale. În 1917, s-a remarcat prin calitatea sa de singur reprezentant al Bisericii în Sfatul Țării, un for politic esențial în lupta pentru unirea Basarabiei cu România. În această funcție, pe 27 martie 1918, el a votat pentru unirea Basarabiei cu România, un moment istoric semnificativ. După acest eveniment, a fost numit membru al Comitetului de unificare a bisericilor din România Mare, un rol prin care a sprijinit integrarea religioasă în cadrul noii structuri naționale.

În ciuda dedicării față de credința și enoriașii săi, viața sa a luat o turnură dramatică odată cu anexarea Basarabiei de către Uniunea Sovietică pe 28 iunie 1940. Deși familia sa a reușit să se refugieze peste Prut, Baltaga a decis să rămână alături de comunitatea sa, împărtășindu-le speranțele și încercările în vremuri tulburi. Atitudinea sa loială față de enoriași și opoziția față de noua administrație sovietică au atras atenția autorităților comuniste, care l-au arestat rapid și l-au condamnat pentru „activitate contrarevoluționară și dușmănoasă față de Uniunea Sovietică”. În timpul anchetei, Baltaga a afirmat că nu era de acord cu revoluția bolșevică și că dezaproba restricțiile impuse asupra limbii române înainte de Unire, când limba maternă nu putea fi folosită în biserică.

După condamnare, a fost deportat în Kazan, în Tatarstan, unde a murit la scurt timp, pe 7 august 1941. Moartea sa în exil reprezintă un simbol al sacrificiului său pentru credință, cultură și identitatea românească, lăsând în urmă un exemplu de curaj și dedicare în fața adversităților.