Sfântul Ierarh Partenie, Episcopul Lampsacului

Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Partenie, Episcopul cetăţii Lampsacului
(7 februarie)

Cel numit după curăția sufletului său, Sfântul Partenie, s-a născut în cetatea Melitopoli, dintr-o familie evlavioasă. Tatăl său, Cristofor, era diacon al Sfintei Biserici din cetate și slujea cu credință lui Dumnezeu. Deși Partenie nu a avut parte de o educație școlară în tinerețe, el a fost dăruit de Dumnezeu cu o minte ageră și cu o inimă iubitoare de înțelepciune: ascultând citirile dumnezeiești din biserică, reținea cu ușurință pasaje întregi din Sfânta Scriptură, asemenea unui cărturar luminat de har.

Crescând, tânărul Partenie își câștiga traiul din pescuit, pe lacul din apropierea cetății. Din puținul său, nu uita niciodată să împartă milostenie celor lipsiți, arătând o dragoste creștină curată. Încă din anii copilăriei, Dumnezeu l-a învrednicit cu darul Său cel sfânt, dar Partenie, cu smerenie adâncă, ascundea această binecuvântare de ochii lumii. În al optsprezecelea an al vieții, harul dumnezeiesc s-a arătat pe deplin: el a început să săvârșească minuni, alungând duhurile necurate din oameni prin puterea numelui lui Hristos.

Vestea despre minunile sale s-a răspândit curând, ajungând până la Episcopul Filip al Melitopoliei. Acesta, dorind să-l cunoască, l-a chemat la sine, iar după ce a cercetat viața și faptele tânărului, s-a uimit de curăția lui sufletească și de darul vădit al Duhului Sfânt care lucra într-însul. Episcopul i-a rânduit învățători ca să-l deprindă cu cititul și scrisul, iar mai apoi, văzându-i înțelepciunea și evlavia, l-a hirotonit preot, deși Partenie, în smerenia sa, nu dorea această cinste.

Ca preot, Partenie s-a arătat neobosit în slujirea Domnului: a sporit în nevoință, în post și în rugăciune, și a fost dăruit cu un har dublu — al sfințeniei și al facerii de minuni. Tămăduia bolile celor suferinzi și aducea mângâiere celor necăjiți, toate în numele Mântuitorului Iisus Hristos.

Între multele minuni săvârșite, se știu unele de o măreție uimitoare.

Odată, un om pe care îl lovise un taur în obraz, pierzându-și ochiul, a venit la Partenie purtându-l în mâini. Sfântul, plin de compasiune, a luat ochiul, l-a pus la locul lui și, spălând rana cu apă, în trei zile l-a făcut desăvârșit sănătos.

Altădată, o femeie suferind de o rană grea și rușinoasă, netămăduită de nimeni, a cerut ajutorul lui Partenie. Sfântul i-a făcut semnul Sfintei Cruci pe frunte, iar boala s-a vindecat îndată.

O întâmplare stranie a avut loc când un câine mare, scăpat din lanț, s-a repezit asupra lui. Partenie și-a făcut semnul crucii și a suflat asupra fiarei, care a căzut moartă la picioarele lui.

Văzând asemenea fapte, Arhiepiscopul Ahilie al Cizicului l-a chemat la sine și, cunoscându-i viața plină de har, l-a numit Episcop al cetății Lampsacului.

Venind în eparhia încredințată lui, Sfântul Partenie a găsit cetatea plină de păgânătate: locuitorii se închinau idolilor elinești, iar creștinii erau puțini. Păstorul cel bun s-a întristat adânc, dar nu s-a descurajat. Cu blândețe și înțelepciune, a început să-i învețe pe oameni despre adevărata credință, mustrându-le rătăcirile și arătându-le prin minuni puterea lui Hristos. Cu timpul, întreaga cetate s-a întors la Dumnezeu, renunțând la idolatrie.

Dorind să șteargă urmele vechii păgânătăți, Partenie a cerut voie de la împăratul Constantin cel Mare să dărâme capiștele idolilor și să zidească în locul lor biserici creștine. Împăratul, primindu-l cu dragoste și cinste, i-a dat o scrisoare împărătească prin care îi permitea risipirea templelor păgâne și, pe deasupra, i-a dăruit o mare sumă de aur pentru zidirea sfintelor lăcașuri.

Întors la Lampsac, Partenie a dărâmat toate capiștele din temelii și a început construcția unei biserici mari și frumoase chiar în mijlocul cetății, ajutând cu mâinile sale la zidire.

Când biserica era aproape gata, un om chinuit de un duh necurat a venit la el cerând ajutor. Diavolul care îl stăpânea a început să vorbească prin gura omului, zicând că nu vrea să iasă din „lăcașul” său. Sfântul l-a întrebat de cât timp locuia în acel trup, iar diavolul a răspuns: „Din copilăria lui și de nimeni nu am fost cunoscut până acum, decât numai de tine”.

Atunci Partenie i-a spus: „Îți dau alt loc, dar ieși din zidirea lui Dumnezeu”. Diavolul a crezut că sfântul va porunci să intre în animale, dar Partenie i-a zis: „Intră în mine, dacă voiești”. La aceste cuvinte, duhul s-a cutremurat și a strigat: „Cum pot eu, duh necurat, să intru în casa lui Dumnezeu?”. Și, arzând ca de foc, a ieșit din om, care s-a vindecat deplin.

Când lucrătorii aduceau o piatră mare pentru altarul bisericii, diavolul a tulburat boii, iar carul a trecut peste un om, zdrobindu-l. Sfântul Partenie a venit la locul întâmplării, s-a rugat cu lacrimi și l-a înviat pe mort, în auzul și privirea tuturor celor de față.

Minunile s-au înmulțit nespus: orbi, șchiopi, slăbănogi, îndrăciți, bolnavi fără nădejde se vindecau doar prin rugăciunea și atingerea lui. O fată din neam împărătesc, Dafna, a fost eliberată din chinurile demonice în trei zile. O alta, Agalmatia, fiica unui boier din Smirna, s-a vindecat de o boală cumplită. Pe o femeie vestită, Zoila, posedată de un duh viclean, sfântul a tămăduit-o în chip minunat.

Mulți alții au fost vindecați: un tânăr, Nicon, fiu de preot, a fost eliberat de demonul care îl chinuia; o femeie mâniată și violentă, Alexandra, a fost liniștită; o fecioară care rătăcea prin munți din pricina duhurilor a fost adusă la minte; un ostaș numit Axan a fost ridicat din slăbănogire; un om sugrumat de diavol în biserică a fost înviat; iar alții, în diferite cetăți, au primit tămăduire și eliberare prin rugăciunea sfântului.

Dumnezeu i-a dăruit lui Partenie puterea de a înfrunta nu doar bolile, ci și stihiile firii și duhurile ce tulburau lumea. Când diavolii au început să amăgească pe pescari, arătându-le pești în mreje, dar lăsându-i goale la mal, Partenie a mers pe țărmuri, a făcut rugăciuni și a sfințit apele. Din acea clipă pescuitul a înflorit din nou, iar oamenii s-au umplut de bucurie.

Într-o altă zi, un pește uriaș, numit Tinos, a sărit din mreje și a căzut la picioarele lui, ca o jertfă adusă de mare slujitorului lui Dumnezeu.

Pe un bolnav acoperit de răni, Lezvie, l-a uns cu untdelemn sfințit și l-a vindecat în trei zile. Pe un om olog, Calist, l-a ridicat să umble.

Călătorind în Tracia, Partenie l-a aflat pe arhiepiscopul Ipatian din Iraclia bolnav. În rugăciune, Dumnezeu i-a descoperit că boala i se trăgea din iubirea de argint și din păstrarea averilor săracilor. A doua zi, Partenie i-a spus cu blândețe: „Lepădă de tine păcatul, și vei fi sănătos”. Arhiepiscopul s-a pocăit, a împărțit toată averea celor nevoiași, iar Dumnezeu l-a vindecat în trei zile.

În Iraclia, sfântul a făcut numeroase alte tămăduiri, iar poporul îl cinstea ca pe un adevărat apostol al lui Hristos.

Într-o vedenie, Sfântul Partenie a aflat că arhiepiscopul Ipatian se va muta curând la Domnul și că în locul lui va fi ales arhidiaconul său, tot cu numele Ipatian. Profeția s-a împlinit întocmai, iar noul arhiepiscop, recunoscător, a venit cu corabia plină de roade și daruri la Lampsac, ca să-i mulțumească sfântului pentru binecuvântarea dată. Partenie însă, smerit, nu a primit darurile, ci i-a spus: „Mulțumește lui Dumnezeu pentru toate și împarte-le fraților tăi”.

După o viață lungă, plină de fapte sfinte, Sfântul Partenie s-a îmbolnăvit ușor, simțind chemarea Domnului. În ziua de 7 februarie, și-a încredințat sufletul lui Hristos, trecând în pace la veșnica odihnă.

La vestea adormirii sale, mulțime de episcopi, preoți și credincioși s-au adunat la îngroparea sa: arhiepiscopii din Iraclia, Cizic, Melitopoli, Paria și mulți alții au slăvit pe Dumnezeu pentru viața lui. Trupul sfântului a fost așezat cu cinste lângă biserica pe care el însuși o zidise, iar de la mormântul său s-au revărsat nenumărate tămăduiri.

Așa cum în viață a fost doctor fără de plată, tămăduind bolile trupești și sufletești, tot așa și după moarte se arată grabnic ajutător celor ce-l cheamă cu credință. Prin rugăciunile sale, Dumnezeu vindecă și astăzi pe cei neputincioși, iar sufletele celor credincioși se luminează cu harul său.

Căci lui Hristos, Domnului nostru, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine slava, cinstea și închinăciunea în vecii vecilor. Amin.