Sfântul Mucenic Pamfil preotul

Pătimirea celor doisprezece Sfinţi Mucenici: Pamfil preotul, Valent diaconul, Pavel, Porfirie şi ceilalţi
(16 februarie)

În vremea împăratului Dioclețian, în cetatea Cezareei Palestinei au pătimit pentru Hristos doisprezece sfinți mucenici, care s-au învrednicit de darurile proorociei și ale apostoliei, fiind asemenea celor dintâi ucenici ai Domnului prin râvna și curajul lor. Întâiul dintre aceștia era Sfântul Pamfil, preot al Bisericii din Cezareea, bărbat de neam ales, originar din Beirut, crescut din tinerețe în iubirea înțelepciunii, dar și plin de dreaptă credință și de filosofie duhovnicească. Viața lui era curată și luminată, iar prin cuvânt și faptă a mărturisit cu tărie pe Hristos, pentru Care a suferit multe chinuri.

Al doilea între mucenici era Valent, diaconul Bisericii din Elia (numele de atunci al Ierusalimului). Deși înaintat în vârstă, era ager la minte, plin de înțelepciune și cunoscător desăvârșit al Sfintei Scripturi, pe care o știa aproape întreagă pe de rost. Iar al treilea era Pavel, bărbat aprins în credință, plin de râvnă pentru Hristos și neînfricat în mărturisire. El provenea din cetatea Iamnia și mai înainte suferise pentru Hristos chinurile focului, dar rămăsese neclintit în credință.

Acești trei – Pamfil, Valent și Pavel – au fost aduși înaintea ighemonului Urban, care i-a supus la multe și grele munci. După ce au fost schingiuiți în multe chipuri, au fost aruncați în temniță, unde au rămas închiși vreme de doi ani, până la venirea unui nou ighemon, Firmilian, care a urmat lui Urban.

În acea perioadă, un grup de 130 de mărturisitori ai lui Hristos fuseseră izgoniți din Egipt și trimiși în Cilicia, ca să lucreze la minele de aur. Cinci tineri, frați după trup și duh, i-au însoțit din Egipt până la locul osândei lor, slujindu-le pe cale cu dragoste frățească. După ce și-au împlinit misiunea, cei cinci s-au întors spre Egipt, trecând prin Cezareea Palestinei. Ajunși la poarta cetății, au fost opriți de străjeri și întrebați cine sunt și de unde vin. Ei nu s-au rușinat să mărturisească adevărul: „Suntem creștini, iar patria noastră este Ierusalimul cel de sus.”

Pentru această mărturisire au fost prinși și aruncați în temniță, ca niște tâlhari. A doua zi, în 16 februarie, ighemonul Firmilian a poruncit să fie scoși din închisoare acești cinci tineri egipteni și, împreună cu ei, și pe mărturisitorii mai vechi – Pamfil, Valent și Pavel. Pe toți i-a adus la judecată, dorind să-i facă să se lepede de Hristos.

Cei cinci tineri din Egipt erau: Ilie, Ieremia, Isaia, Samuil și Daniil. Ei își lepădaseră numele păgâne primite la naștere și își luaseră nume profetice, spre a arăta că sunt cu adevărat slujitori ai lui Dumnezeu, nu doar prin fapte, ci și prin nume. Când ighemonul i-a întrebat despre patria lor, Sfântul Ilie a răspuns că patria lor este „Ierusalimul cel de sus, cetatea Dumnezeului celui viu”, amintind cuvintele Apostolului Pavel: „Ierusalimul de sus este liber, el este mama tuturor” (Galateni 4, 26).

Firmilian, nepricepând sensul duhovnicesc al acestor cuvinte, a crezut că tinerii vorbesc despre o cetate pământească zidită undeva împotriva romanilor. El nu știa că Ierusalimul cel pământesc fusese dărâmat de Titus și că împăratul Adrian ridicase în acel loc o nouă cetate, numită Elia Capitolina, pe care o împodobise cu idoli și o pângărise prin jertfe păgâne. De atunci, numele Ierusalim fusese interzis, ca să se șteargă din amintirea oamenilor, până la venirea împăratului Constantin cel Mare și a mamei sale, Elena, care au redat cinstea locurilor sfinte.

Neștiind toate acestea, ighemonul s-a mâniat pe Sfântul Ilie, crezând că ascunde adevărul. A poruncit să fie dezbrăcat, legat cu mâinile la spate, spânzurat și bătut cumplit, cerându-i să spună unde este acel „Ierusalim”. Sfântul, neclintit în credință, a răspuns cu blândețe și curaj: „Ierusalimul este patria celor credincioși, a celor care cred în Hristos, și nimeni dintre cei necredincioși nu poate avea parte întru el. Este acolo unde răsare soarele – întru lumina cea veșnică.”

Firmilian, neînțelegând sensul duhovnicesc, l-a socotit trădător și a poruncit să fie tăiat cu sabia. După el, au fost aduși la judecată și ceilalți patru tineri, Ieremia, Isaia, Samuil și Daniil. Nici unul nu s-a clătinat din credință, ci toți au răspuns asemenea celui dintâi. Pentru mărturisirea lor, au fost și ei osândiți la moarte prin sabie.

Apoi, ighemonul a poruncit să fie aduși din temniță și Pamfil, Valent și Pavel. Știind că aceștia fuseseră deja chinuiți vreme de doi ani de către fostul ighemon Urban, Firmilian nu a mai poruncit alte munci, ci doar i-a întrebat dacă nu voiesc să jertfească idolilor. Când i-a văzut neclintiți în credință, i-a osândit și pe ei la moarte prin tăierea capului.

Printre cei ce priveau această judecată era și Porfirie, un tânăr de 18 ani, rob credincios și iubitor al Sfântului Pamfil. Auzind că stăpânul său și ceilalți sfinți au fost condamnați la moarte, Porfirie a strigat din mulțime: „Doamne, să se îngroape cu cinste trupurile sfinților Tăi!” A fost prins îndată, adus înaintea ighemonului și mărturisind că este creștin, a fost spânzurat și bătut cu cruzime până ce trupul i s-a sfărâmat. Cu toate acestea, nu a scos niciun geamăt. Atunci, Firmilian, văzându-l neînduplecat, a poruncit să fie ars de viu. În mijlocul văpăii, tânărul Porfirie a strigat cu glas mare chemând pe Iisus Hristos, apoi și-a dat duhul în mâinile Domnului. Astfel, el a primit cununa muceniciei chiar înaintea dascălului său, Sfântul Pamfil.

În mulțime se afla și un bărbat dreptcredincios, numit Selevchie, fost ostaș roman din Capadocia, care mai înainte mărturisise și el credința în Hristos. Văzând moartea lui Porfirie, a alergat la locul unde sfinții urmau a fi tăiați și, plecându-se, le-a cerut binecuvântarea. Călăii, văzându-l, l-au prins și l-au dus înaintea ighemonului. Pentru mărturisirea sa, a fost și el osândit la tăiere. Selevchie fusese cândva vestit în oaste, dar, după ce fusese izgonit din pricina credinței, se îngrijea de bolnavi și de săraci. Acum, primind moartea mucenicească, s-a dus și el către Hristos, împreună cu ceilalți.

După el, s-a alăturat mucenicilor și bătrânul Teodul, unul dintre slujitorii de încredere ai ighemonului Firmilian, bărbat cinstit și evlavios, care trăise până își văzuse strănepoții. Deși își ascunsese credința în Hristos, nu s-a mai putut opri când i-a văzut pe sfinți duși la moarte: s-a apropiat, a sărutat pe unul dintre ei și i-a cerut rugăciunea lui. Gestul a fost văzut de o slugă, care l-a pârât ighemonului. Mâniat, acesta a poruncit să fie răstignit pe cruce. Astfel, Teodul, bătrânul ostaș al lui Hristos, a primit moartea asemenea Domnului său.

În cele din urmă, numărul mucenicilor s-a împlinit prin Sfântul Iulian, un bărbat din Capadocia, credincios și plin de fapte bune. Venind la Cezareea pentru o treabă, a aflat că trupurile sfinților fuseseră aruncate afară din cetate, spre a fi mâncate de fiare și de păsări. Mergând acolo, le-a sărutat cu evlavie și a binecuvântat pe cei ce se învredniciseră unei asemenea morți. Ostașii care păzeau locul l-au văzut și, înțelegând că este creștin, l-au prins și l-au dus înaintea ighemonului, care l-a osândit să fie ars de viu, asemenea lui Porfirie.

Astfel s-a împlinit ceata celor doisprezece mucenici din Cezareea Palestinei, asemenea celor doisprezece apostoli și celor doisprezece prooroci, care au stat înaintea lui Hristos cu cununile biruinței. Trupurile lor, aruncate afară din cetate, au rămas neatinse patru zile – nici câinii, nici păsările, nici fiarele nu s-au apropiat de ele. Văzând aceasta, păgânii au înțeles că sunt trupuri sfinte și au îngăduit credincioșilor să le adune și să le îngroape cu cinste.

Astfel, cei doisprezece mucenici ai Cezareei au primit cununa cea neveștejită a slavei, lăudând pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Dumnezeul Cel în Treime, Căruia se cuvine cinste și slavă în vecii vecilor. Amin.