Sfântul Ierarh Alexandru, Patriarhul Constantinopolului

Pomenirea Sfinţilor Părinţi Alexandru, Ioan şi Pavel, Patriarhii Constantinopolului
(30 august)

    Sfântul Alexandru a fost un om al lui Dumnezeu plin de virtuți, slujind ca protopop și horepiscop în vremea Sfântului Mitrofan, cel dintâi Patriarh al Constantinopolului.

Era cunoscut pentru viața sa curată și pentru dragostea de adevăr. Când împăratul Constantin cel Mare a convocat Primul Sinod Ecumenic de la Niceea, Patriarhul Mitrofan era prea bătrân și bolnav ca să participe. De aceea, l-a trimis în locul său pe Alexandru, ca reprezentant și apărător al dreptei credințe.

La acest sinod, Alexandru a avut o contribuție esențială în lupta împotriva ereziei lui Arie, care tăgăduia dumnezeirea deplină a Fiului lui Dumnezeu. După încheierea Sinodului, Sfântul Alexandru s-a întors la Constantinopol. În acea vreme, îngerul Domnului s-a arătat bătrânului Mitrofan și i-a spus că sfârșitul vieții sale este aproape, poruncindu-i să-l lase patriarh în locul lui pe Alexandru, zicând: „După zece zile îți vei primi cununa cea cerească, iar scaunul bisericesc să-l ia Alexandru, slujitorul tău credincios.” Împăratul Constantin a venit personal, împreună cu alți părinți, să-l cerceteze pe muribundul Mitrofan. Întrebat pe cine binecuvântează să-i urmeze, el a răspuns: „Domnul mi-a descoperit că Alexandru, împreună-slujitorul meu, este vrednic să preia scaunul patriarhal, fiind plin de Duhul Sfânt.” Astfel, după trecerea la Domnul a Sfântului Mitrofan, Alexandru a fost ales și hirotonit Patriarh al Constantinopolului.

Ca patriarh, Alexandru a păstorit cu multă înțelepciune turma lui Hristos, apărând credința ortodoxă împotriva tuturor ereziilor și rătăcirilor. Nu doar cu arienii a avut de luptat, ci și cu filozofii păgâni care încercau să discrediteze creștinismul înaintea împăratului. Unii dintre aceștia îl acuzau pe Constantin că a părăsit legile vechi ale Romei și Greciei pentru o credință „nouă”. Împăratul, dorind o dezbatere dreaptă, i-a chemat pe filozofi să discute cu Patriarhul Alexandru. Deși acesta nu avea o instruire în filozofia elenă, era plin de Duhul Sfânt și nu s-a temut să stea de vorbă cu ei. A cerut ca dintre toți să fie ales unul singur, cel mai înțelept, pentru ca discuția să fie cu folos. Când filozoful ales s-a apropiat, Alexandru a rostit doar aceste cuvinte: „În numele Domnului meu Iisus Hristos, îți poruncesc să taci!” Și pe loc limba filozofului s-a legat, rămânând mut. Cei de față s-au înfricoșat; unii au fugit rușinați, alții au crezut în Hristos. Cel amuțit, înțelegând minunea și greșeala sa, a căzut la picioarele patriarhului, iar limba i s-a dezlegat. Atunci a mărturisit cu glas mare credința creștină și s-a botezat împreună cu alți prieteni ai săi. Împăratul și poporul s-au bucurat, lăudând pe Dumnezeu care a dat o asemenea putere robului Său.

După câțiva ani, ereticul Arie a fost chemat din nou la Constantinopol. Cu mult vicleșug, l-a înșelat pe împăratul Constantin, prefăcându-se că acceptă hotărârile Sinodului de la Niceea. Ținea în sân o hârtie cu mărturisirea sa eretică și, lovindu-se cu mâna în piept, spunea: „Așa cred!”, referindu-se însă în gând la ceea ce scrisese în ascuns. Împăratul, neștiind vicleșugul, a poruncit Sfântului Alexandru să-l primească pe Arie în Biserică la împărtășanie. Sfântul s-a rugat cu lacrimi toată noaptea, cerând lui Dumnezeu să-i ia mai bine sufletul decât să fie martor la un asemenea sacrilegiu. În milostivirea Sa, Domnul nu a îngăduit ca Arie să intre în biserică. În dimineața următoare, în timp ce se îndrepta spre biserică însoțit de o mulțime, Arie a fost cuprins brusc de o durere cumplită și a murit în chip înfricoșător — trupul i s-a rupt în două, asemenea lui Iuda. Această moarte neașteptată a cutremurat orașul; ereticii s-au rușinat, iar creștinii au slăvit pe Dumnezeu.

Sfântul Alexandru, aflând de moartea lui Arie, a mulțumit Domnului pentru izbăvirea Bisericii de acel „lup cumplit”. Împăratul Constantin s-a întărit și mai mult în dreapta credință și a păstrat până la moarte hotărârile Sinodului de la Niceea. După o păstorire îndelungată și rodnică, Sfântul Alexandru a ajuns la adânci bătrâneți. Înainte de moarte, credincioșii l-au întrebat pe cine lasă urmaș la conducerea Bisericii. Arătând spre doi bărbați — preotul Pavel și diaconul Macedonie —, el a spus: „Dacă doriți un păstor învățat și virtuos, alegeți pe Pavel; iar dacă vreți doar un om plăcut la chip și cu faimă lumească, alegeți pe Macedonie.” După aceste cuvinte, și-a dat sufletul în mâinile Domnului, la vârsta de 98 de ani. În urma lui a fost ales Sfântul Pavel, întâiul patriarh al Constantinopolului cu acest nume.

După Pavel, scaunul patriarhal a fost ocupat de Sfântul Ioan Capadocianul, care a fost ales împotriva voinței sale, la cererea poporului dreptcredincios. În vremea lui, împăratul Anastasie s-a arătat prigonitor al ortodoxiei, sprijinind erezia lui Sever al Antiohiei, care învăța greșit că în Hristos ar exista o singură fire, nu două, dumnezeiască și omenească. Din acea rătăcire s-a născut și secta achefaliților („fără de cap”), care refuzau ascultarea de episcopi și săvârșeau slujbe necanonice. Dumnezeu însă a adus judecată asupra împăratului Anastasie: după vedenii înfricoșătoare care i-au vestit moartea, a fost lovit de fulger în palatul său și a pierit. După el a urmat la tron împăratul Iustin, om dreptcredincios, care a restabilit pacea Bisericii și, împreună cu Patriarhul Ioan, a convocat un sinod local de 40 de episcopi. Acesta a anatemizat pe ereticul Sever și a întărit hotărârile Sinodului de la Calcedon.

Mai târziu, un alt ierarh cu numele Pavel, de neam cipriot, a devenit al patrulea patriarh cu acest nume. El a trăit în vremea împăratului Leon, fiul lui Copronim, într-o epocă de mare prigoană împotriva icoanelor sfinte. Pavel era om credincios și blând, dar din fire temător; de frică față de împăratul luptător de icoane, a semnat de trei ori acte eretice împotriva sfintelor icoane, lucru pentru care s-a pocăit adânc mai târziu. Când s-a îmbolnăvit, a părăsit în taină scaunul patriarhal și s-a retras la mănăstirea Sfântului Flor, unde a îmbrăcat schima monahală. Împărăteasa Irina și fiul ei, Constantin, au venit la el și l-au întrebat de ce a făcut aceasta. Patriarhul le-a spus: „Biserica este tulburată de eresuri, iar eu nu vreau să mai fiu păstor al unei adunări eretice. Mă căiesc de scrierile semnate și vă rog să lucrați pentru restabilirea credinței adevărate și a cinstirii icoanelor. Dumnezeu v-a dat puterea să redați Bisericii vechea ei podoabă.”

A adăugat că următorul patriarh vrednic de a conduce Biserica ar trebui să fie Tarasie, om înțelept și curajos în credință. După puține zile, Patriarhul Pavel a adormit cu pace, iar poporul, urmând îndemnul său, a început din nou să apere liber cinstirea sfintelor icoane. Astfel se încheie povestea celor trei mari arhierei ai Constantinopolului — Alexandru, Ioan și Pavel — care, fiecare în vremea sa, au apărat Biserica lui Hristos împotriva ereziilor și prigoanelor. Prin viața, învățătura și rugăciunile lor, Dumnezeu a întărit credința ortodoxă și a dăruit pace Bisericii Sale. Slavă lui Dumnezeu în Treime — Tatăl, Fiul și Sfântul Duh — acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.