Sfintii Doctori Cosma si Damian, Sfantul Cuvios David model Athos

Viaţa şi minunile Sfinţilor Doctori fără de arginţi şi făcători de minuni Cosma şi Damian
(1 noiembrie)

Sfinții doctori fără de arginți Cosma și Damian erau frați după trup și după duh, născuți în Asia, dintr-un tată păgân și o mamă creștină cu numele Teodotia. După moartea soțului ei, Teodotia a rămas văduvă și, eliberată de grijile lumești, și-a închinat întreaga viață lui Hristos, trăind în curăție, rugăciune și milostenie. Ea a fost asemenea acelei văduve lăudate de Sfântul Apostol Pavel, care „nădăjduiește în Dumnezeu și petrece în rugăciuni și cereri, ziua și noaptea”.

Această femeie binecuvântată i-a crescut pe fiii săi, Cosma și Damian, în credință și evlavie, hrănindu-le sufletul cu învățătura Sfintei Scripturi și povățuindu-i la toată fapta bună. Ajungând la vârsta desăvârșită, cei doi frați s-au făcut pildă de sfințenie și de dragoste față de oameni, strălucind ca niște luminători ai lumii prin viața lor curată și prin milostivire. Pentru aceasta, Dumnezeu le-a dăruit darul vindecării: tămăduiau bolile sufletești și trupești, izgoneau duhurile rele și aduceau alinare tuturor celor care îi chemau cu credință.

Dar ei nu primeau niciodată plată pentru ostenelile lor. Vindecau în dar, din dragoste pentru Dumnezeu și pentru aproapele, căci nu urmăreau nici câștig, nici slavă omenească, ci doar slava lui Hristos, Doctorul sufletelor și al trupurilor. De aceea au fost numiți „doctori fără de arginți”, pentru că împlineau cuvântul Mântuitorului: „În dar ați luat, în dar să dați”.

Viața lor s-a sfârșit în pace, după multe fapte bune, dar și după moarte Dumnezeu i-a preamărit prin nenumărate minuni, pentru care Biserica îi cinstește cu dragoste și evlavie, ca pe niște grabnici ajutători și vindecători ai celor aflați în suferință.

Se povestește că o femeie numită Paladia, bolnavă de mulți ani și neputincioasă, a auzit despre minunile sfinților și a trimis rugăminte să vină și la ea. Cei doi frați au mers și, prin rugăciunile lor, femeia s-a vindecat îndată, slăvind pe Dumnezeu. Dorind să le mulțumească, a vrut să le dea daruri, dar sfinții au refuzat, neprimind niciodată plată pentru darul primit de la Dumnezeu. Atunci Paladia, dorind măcar unuia dintre ei să-i arate recunoștință, a venit pe ascuns la Sfântul Damian și, rugându-l cu stăruință „în numele Sfintei Treimi”, i-a dăruit trei ouă. Damian, nevrând să nesocotească numele lui Dumnezeu, le-a primit, dar fără gând de plată.

Când Sfântul Cosma a aflat, s-a mâhnit adânc, crezând că fratele său a călcat porunca Domnului. Înainte de moarte, a poruncit să nu fie îngropat Damian lângă el. După trecerea la Domnul a Sfântului Cosma, a venit și ceasul mutării lui Damian. Oamenii nu știau unde să-l așeze, neîndrăznind să-l pună lângă fratele său. Atunci s-a apropiat o cămilă pe care o tămăduiseră sfinții și, grăind cu glas omenesc, a spus că Damian nu a primit darul din lăcomie, ci pentru numele lui Dumnezeu. Înțelegând semnul, credincioșii i-au îngropat împreună, în locul numit Firaman.

După un timp, un țăran din acele locuri, trudind la seceriș, s-a odihnit la umbra unui stejar. Adormind cu gura deschisă, un șarpe i-a intrat în trup. Când s-a trezit, nu știa ce i se întâmplase, dar mai târziu, cuprins de dureri cumplite, a strigat cu credință: „Sfinților doctori Cosma și Damian, ajutați-mă!”. În clipa aceea, sfinții s-au arătat și, prin rugăciunile lor, șarpele a ieșit viu din trupul omului, iar acesta s-a vindecat desăvârșit, slăvind pe Dumnezeu.

În același ținut trăia un bărbat numit Malh, care locuia aproape de biserica sfinților. Plecând într-o călătorie lungă, și-a lăsat soția în grija Sfinților Cosma și Damian, zicându-i: „Te las sub paza lor până ce îți voi trimite semn de la mine, ca să știi că e vremea să vii”. După un timp, diavolul, luând chipul unui cunoscut, s-a arătat femeii, purtând un semn asemenea celui despre care vorbise bărbatul ei. El i-a spus: „Bărbatul tău m-a trimis să te duc la el.”

Femeia, înțeleaptă și temătoare de Dumnezeu, i-a cerut să vină cu ea în biserică și să jure înaintea altarului sfinților că nu-i va face rău. Diavolul s-a prefăcut că se jură, zicând: „Mă jur pe puterea lui Cosma și Damian că nu-ți voi face niciun rău”. Încredințată de jurământ, femeia a pornit cu el la drum. Dar în pustie, vicleanul a vrut s-o ucidă. Atunci ea a strigat din adâncul inimii: „Dumnezeule, ajută-mă cu rugăciunile Sfinților Cosma și Damian!”. În aceeași clipă, sfinții s-au arătat, l-au mustrat pe diavol, iar acesta, cuprins de spaimă, a fugit și a pierit într-o prăpastie.

Sfinții au luat-o pe femeie și au adus-o înapoi acasă. Ea, căzând în genunchi, le-a mulțumit și i-a rugat să-i spună cine sunt, ca să le mulțumească toată viața. Ei i-au răspuns: „Noi suntem Cosma și Damian, robii lui Hristos, cărora te-a încredințat bărbatul tău. De aceea am venit să te izbăvim de primejdie.”

Apoi s-au făcut nevăzuți, iar femeia, plină de bucurie și teamă sfântă, a alergat la biserică, a căzut înaintea icoanei sfinților și a povestit tuturor minunea. Cu lacrimi de recunoștință a înălțat rugăciune către Dumnezeu, zicând:

„Dumnezeul părinților noștri, al lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacov, Cel care ai izbăvit pe cei trei tineri din cuptorul Babilonului și pe Sfânta Tecla din mâinile prigonitorilor, Îți mulțumesc că m-ai scăpat și pe mine, nevrednica, din mâinile diavolului, prin robii Tăi cei bineplăcuți, Cosma și Damian. Mă închin Ție și Te slăvesc, Tată, Fiule și Duhule Sfinte, în vecii vecilor. Amin.”

Sfantul David din Evvia
(1 noiembrie)

Sfantul David din Evvia este unul dintre cei mai mari sfinţi făcători de minuni. A fost numit "Bătrânul" încă din tinereţea sa, datorită spori­rii sale duhovniceşti. I s-a spus "co­pilul Înaintemergătorului" datorită legăturii strânse pe care a avut-o cu Sfântul Ioan Botezătorul, care i s-a arătat de multe ori, în chip minunat, încă din fragedă copilărie, şi l-a călă­uzit pe scara desăvârşirii.

Cuviosul David s-a născut în anul 1591, în satul Gardiniţa din Locrida. Tatăl său, care era preot, îl lua cu el la sfintele slujbe. De mul­te ori copilul era văzut stând în faţa sfintelor icoane. Cel mai mult stă­tea în faţa icoanei Sfântului Ioan Botezătorul, de care se simţea atras în chip deosebit. Înainte de a împlini doi ani, când a fost întrebat ce îi place cel mai mult la biserică, a răspuns: "Tronul lui Iisus Hristos, ochii Maicii Domnului şi aripile Sfântului Ioan Botezătorul". Aceste cuvinte le-au atras atenţia părinţilor săi, care şi-au întărit convingerea că David era un copil ales de Dumnezeu pentru o slujire înaltă.

Cea mai tulburătoare întâmpla­re din copilăria sa a avut loc când avea numai trei ani. Într-o zi de marţi, dimineaţa, Sfântul Ioan Botezătorul i s-a arătat în somn şi l-a întrebat: "Vrei să vii în casa mea?" "Unde este casa ta? Eu ştiu că stai în biserică, în icoa­na ta", a spus micul David. "Am şi casă. Urmează-mă şi vei vedea", i-a cerut Sfântul Ioan. Apoi l-a luat de mână şi l-a dus în afara satului, unde era o bisericută cu hrarnul său. Când a ajuns în faţa icoanei sale, Sfântul Ioan a intrat în chip minunat în icoa­nă, iar apoi i-a spus că tatăl său va veni sâmbătă să îl ia.

Familia micului David, negă­sindu-l, s-a îngrijorat. Preoteasa a fost aproape să îşi piardă minţile. Sâmbăta, părintele a venit cu cre­dincioşii să facă Sfânta Liturghie în biserica Sfântului Înaintemergător, nădăjduind că ocrotitorul bisericii îi va ajuta să îl regăsească pe David. Mare a fost bucuria preotului, mare a fost bucuria preotesei şi a celorlalţi oameni când l-au găsit pe copil stând în biserică, cu faţa luminată şi ochii strălucitori. După această întâmpla­re, David şi-a sporit evlavia faţă de Sfântul Ioan. Mergea în biserica lui şi stătea ore întregi în faţa icoanei sfântului, vorbind cu el.

La vârsta de patru ani, copilul a învătat să citească, iar la cinci ani a început să cerceteze cărţile de cult, deşi slujbele erau scrise în greaca ve­che. Luminat de Dumnezeu, la vârsta de opt ani putea tâlcui toate cărţile de cult, fiind atras mai ales de imnele Sfântului Ioan Damaschin. Îşi petre­cea mult timp cercetând Epistolele Sfântului Apostol Pavel şi Faptele Sfinţilor Apostoli.

La vârsta de cincisprezece ani, când chemarea spre o viaţă de post şi nevoinţă era din ce în ce mai limpe­de pentru tânărul David, Dumnezeu l-a chemat în chip minunat pe calea cea îngustă. Sfântul Ioan Botezătorul i s-a arătat, cerându-i ca a doua zi, după Sfânta Liturghie, să plece să îşi găsească povăţuitorul duhovnicesc. Părăsindu-şi familia, David l-a întâl­nit pe părintele Acachie, un rugător şi un postitor ajuns la mari măsuri duhovniceşti.

Vreme de câtiva ani de zile, trăind la mănăstirea părintelui Acachie, în Magnisia, David a primit tunderea monahală şi a primit ascul­tarea de a avea grijă de biserică. A strălucit prin virtuţile şi înţelepciunea sa, şi pentru aceasta a primit şi numele de "David Bătrânul".

Din Magnisia, ucenicul şi povă­ţuitorul său au plecat la mănăstirea Ossa, unde călugării au fost atât de impresionati de vietuirea Cuviosului David, încât au vrut să le fie îndrumător duhovnicesc. După ce Cuviosul David a fost hirotonit diacon, a slujit acolo vreme de trei ani, având multă râvnă pentru cele sfinte. Apoi au ple­cat mai departe, pentru că părintele Acachie voia să găsească noi pilde de virtute pentru ucenicul său. Au mers împreună în Sfântul Munte Athos şi au trecut pe la mănăstiri, pe la mul­te schituri, cercetând mulţi părinţi cuvioşi. Apoi părintele Acachie l-a lăsat pe Cuviosul David să îşi aleagă un loc în care să vieţuiască. Şi acesta a ales Marea Lavră, Lavra Sfântului Atanasie Athonitul.

În timp ce părintele David se nevoia acolo, părintele Acachie s-a dus la Constantinopol. Acolo, patri­arhul ecumenic i-a cerut să accepte rangul de mitropolit şi, după aproa­pe doi ani, a fost hirotonit ca mitropolit de Navpact şi Arta. După hiro­tonie, mitropolitul Acachie a trimis o scrisoare prin care i-a cerut stareţu­lui Marii Lavre să îl trimită la el pe părintele David. Când cei doi s-au reîntâlnit, mitropolitul i-a mărturisit că vrea ca părintele să primească hi­rotonia întru episcop. Dar a fost refuzat cu fermitate şi, văzând aceasta, mitropolitul Acachie s-a hotărât să îl hirotonească preot. După hirotonie, părintele a ajuns sfătuitorul mitropolitului şi duhovnic al tinerilor care îşi doreausă ajună preoţi.

Fiind apropiat de mitropolit, Cuviosul David nu s-a sfiit să îi atra­gă atenţia asupra anumitor lucruri rele pe care le făceau unii preoţi. Şi făcea aceasta doar pentru că îşi do­rea îndreptarea lucrurilor, nu pentru că ar fi fost clevetitor. La un moment dat, când i s-a plâns mitropolitului de starea de decădere a unei mănăs­tiri, Mănăstirea Vernicova, a primit ascultarea de egumen acolo, tocmai pentru a încerca să pună lucrurile în ordine.

În timp ce se lupta cu năravurile unor monahi care erau tari în cerbice şi nu voiau să renunţe la patimile lor, Cuviosul David a trecut printr-o încercare foarte grea. Vrăjmaşul diavol, nesuferind rugăciunile lui, a încercat să îi ia viaţa. Nişte copii greci trăiau în casa unui turc bogat, care avea drept de viaţă şi de moarte asupra lor. Când au reuşit să fugă de acolo, turcii au căutat cât au putut să afle cine îi ajutase pe copii. Li s-a spus că vinovatul era Cuviosul David, care era cunoscut nu doar pentru iubirea faţă de Dumnezeu, ci şi pentru fap­tul că îşi iubea neamul din care făcea parte. Venind turcii la mănăstire, l-au prins pe părinte şi l-au supus la tot fe­lul de chinuri, după care l-au aruncat în temniţă. Apoi l-au spânzurat cu mâinile în sus, lăsându-l abia viu. Din grija unor creştini mai înstăriţi, care au dat bani guvernatorului de acolo, Cuviosul David a fost eliberat. Dar apoi, fiind apăsat de gândul că poate chiar unul dintre călugării săi nevrednici îl dăduse pe mâna turci­lor, nu s-a mai întors la mănăstirea Vernicova, ci a plecat spre Evvia, in­sula în care se născuse.

Ajungând aproape de insu­lă, a rugat un barcagiu să îl treacă spre Evvia, dar barcagiul, văzându-l cu rasa ponosită şi ruptă, a refuzat. Atunci, Cuviosul David şi-a întins rasa pe apă şi a mers pe ea ca pe o plută, sub privirile barcagiului, care şi-a dat seama că în faţa sa se află un om cu viată sfântă.  

În insula Evvia, cuviosul s-a oprit aproape de Rovies, lângă o biserică veche, care avea hramul Schimbarea la Faţă. Agăsit o peşteră în apropiere şi a trăit acolo vreme de doi ani. Când, după aceea, un tânăr cioban i-a cerut să îl primească uce­nic, sfântul s-a gândit să ridice o mă­năstire. Pentru că în acel loc apă se găsea foarte greu, cuviosul s-a rugat lui Dumnezeu să facă o minune şi să izvorască apă, pentru a se putea con­strui mănăstirea. Prin minune dum­nezeiască, în locul în care cuviosul a lovit cu toiagul într-o piatră mare, a doua zi, când piatra a fost mutată, a izvorât apa.

După această minune, Cuviosul David şi-a luat ucenicul, pe care îl călugărise, şi au plecat să strângă banii de trebuinţă pentru construi­rea mănăstirii. Au călătorit prin Ţara Românească, Moldova, şi au ajuns până în Rusia. Peste tot au găsit oa­meni care s-au oferit să îi ajute. Şi toate cele primite au fost trimise în Evvia, fiind puse într-un buştean care fusese găurit pe dinăuntru. Prin minune dumnezeiască, buşteanul a plutit până la ţărmul Evviei şi toa­te cele strânse au ajuns cu bine la Cuviosul David.

După câţiva ani, acesta a ridicat mănăstirea şi a format o obşte des­tul de mare. Călugării, folosindu-se de exemplul cuviosului, încercau să îl urmeze în nevointe. Faima mănăstirii s-a răspândit în toate părţile, şi mulţi oameni alergau la sfântul sta­reţ pentru a-i cere cuvânt de folos sau pentru a se spovedi. Cuviosul le vorbea mult despre importanţa spo­vedaniei şi a luptei cu păcatele, şi oa­menii găseau în el doctorul potrivit pentru bolile lor sufleteşti.

O mare minune săvârşită de Cuviosul David înainte de trece­rea sa la Domnul a avut loc în satul Disto. Când a trecut pe acolo, cre­dincioşii, cunoscându-i îndrăzneala către Dumnezeu, l-au rugat să facă o rugăciune pentru ei, ca să scape de mulţimea de ţânţari care îi necăjeau tot timpul. După ce cuviosul s-a rugat în genunchi, împreună cu credin­cioşii, Dumnezeu nu numai că a izgo­nit ţănţarii, ci a şi secat mlaştinile din jurul satului, spre bucuria tuturor.

Cu trei zile înainte de sfârşitul vieţii sale pământeşti, cuviosul le-a vorbit monahilor din obştea sa des­pre faptul că Dumnezeu îi descoperi­se ziua în care va muri. Apoi, a treia zi, după ce i-a încurajat să rămână statornici făgăduinţelor monahale, sfântul şi-a dat ultima suflare. Dar, prin moartea sa nu s-a îndepărtat de obştea sa şi de cei care îl cunoscuseră, ei, primind har de la Dumnezeu, i-a ocrotit, ajutându-i prin mulţimea de minuni pe care le-a săvârşit.

Pentru rugăciunile Cuviosului David din Evvia, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.