Sfanta Cuvioasa Pelaghia

Viaţa Cuvioasei Maicii noastre Pelaghia, care mai înainte a fost desfrânată

(8 octombrie)

Într-o vreme, Arhiepiscopul Antiohiei a convocat opt episcopi din orașele apropiate pentru a discuta cele bisericești. Printre aceștia se afla și Sfântul Non, un bărbat sfânt și smerit, care fusese mai întâi călugăr în mănăstirea Tavenisiot, iar apoi ales episcop al Iliopoliei, datorită vieții sale pline de virtute. Cu el se afla și diaconul său, Iacov, cel care povestește toate acestea.

Când episcopii s-au adunat în biserica Sfântului Mucenic Iulian, l-au rugat pe Non să le vorbească despre cele folositoare mântuirii. El a început o cuvântare înțeleaptă și plină de duh. În timp ce vorbea, prin fața bisericii a trecut o femeie frumoasă, foarte cunoscută în Antiohia pentru viața ei desfrânată. Era îmbrăcată în haine bogate, pline de aur, pietre scumpe și perle. O însoțeau slujitori tineri și fete, toți împodobiți și îmbrăcați strălucitor. Frumusețea ei era atât de mare, încât trecătorii nu se puteau opri din a o privi.

Când a trecut prin dreptul bisericii, femeia a umplut aerul de un miros plăcut de parfum. Unii episcopi și-au întors privirea rușinați, dar Sfântul Non a privit-o cu atenție, însă nu din poftă, ci cu durere duhovnicească. După ce ea a trecut, el i-a întrebat pe ceilalți:

— „V-ați uitat la ea? V-a plăcut frumusețea ei?”

Ei au tăcut, iar Non a început să plângă. A spus cu umilință:

„Această femeie m-a rușinat pe mine, pentru că ea depune atâta osteneală ca să-și înfrumusețeze trupul pentru oameni muritori, în timp ce noi, care avem ca Mire pe Hristos, nu ne îngrijim deloc să împodobim sufletul nostru. Ea petrece ore întregi spălându-se, îmbrăcându-se, împodobindu-se în oglindă — totul pentru a fi plăcută oamenilor. Iar noi, slujitorii lui Dumnezeu, nu facem nici o osteneală ca să ne curățăm inimile prin lacrimi, să ne împodobim sufletul cu virtuți, ca să fim plăcuți înaintea lui Dumnezeu.”

După această cuvântare, Non s-a întors în chilia sa, s-a aruncat la pământ și a început să plângă, rugându-se lui Hristos:

„Doamne, iartă-mă! Femeia aceea se străduiește să placă oamenilor, iar eu nu mă silesc să-Ți plac Ție. Ea își împlinește făgăduința făcută lumii, dar eu am făgăduit să-Ți slujesc și m-am lenevit. Nu am nici o faptă bună de adus înaintea Ta. Miluiește-mă!”

Apoi, Non s-a rugat și pentru femeia aceea, spunând:

„Doamne, nu lăsa o asemenea frumusețe să fie pierdută în slujba diavolului. Întoarce-o la Tine, ca prin ea să se proslăvească numele Tău!”

În noaptea următoare, Sfântul Non a avut un vis: i s-a arătat o porumbiță neagră și murdară care zbura în jurul său. Când diaconul din biserică a zis „Câți sunteți chemați, ieșiți!”, porumbița a plecat. După liturghie, a văzut-o din nou, a prins-o și a aruncat-o în apă, unde s-a curățat și a devenit albă ca zăpada, apoi a zburat spre cer. Non a înțeles că aceasta era un semn de la Dumnezeu.

A doua zi, în timpul slujbei arhierești, în timp ce Non predica poporului despre pocăință și judecata de apoi, aceeași femeie desfrânată a intrat în biserică — pentru prima dată în viața ei. Cuvintele sfântului i-au pătruns inima; a început să plângă amar, simțind rușine și durere pentru păcatele ei. După slujbă, a trimis slujitorii să afle unde locuiește Non și i-a trimis o scrisoare.

În acea scrisoare, ea spunea:

„Am auzit că Dumnezeul tău a venit pe pământ nu pentru cei drepți, ci pentru cei păcătoși, că a mâncat cu vameșii și a vorbit cu desfrânatele. Dacă ești cu adevărat robul Lui, nu mă lepăda, ci ajută-mă să vin și eu la El.”

Non i-a răspuns cu prudență:

„Dacă ai cu adevărat dorința să te întorci la Dumnezeu, vino la mine când voi fi împreună cu ceilalți episcopi, ca să nu se dea prilej de ispită.”

Femeia a venit și a căzut la picioarele lui Non, plângând:

„Fă-mă creștină! Spală-mă de păcatele mele prin botez, căci am trăit în necurăție și vreau să mă izbăvesc.”

Toți episcopii au lăcrimat văzând o astfel de pocăință. Non i-a spus că Biserica cere garanți pentru botezul unei femei desfrânate, ca să fie sigur că nu se va întoarce la păcat. Dar ea l-a rugat cu lacrimi:

„Dacă nu mă botezi, Dumnezeu îți va cere sufletul meu. Astăzi vreau să fiu mireasa lui Hristos — nu mă respinge!”

Văzând credința ei, episcopii s-au bucurat și au trimis vestea Arhiepiscopului Antiohiei, care a aprobat botezul. Au chemat diaconița Romana, care i-a fost nașă. Pelaghia (acesta era numele ei adevărat) și-a mărturisit păcatele, spunând că sunt mai multe decât nisipul mării, dar a nădăjduit în mila lui Dumnezeu. A fost botezată, mirunsă și împărtășită.

După botez, Pelaghia a hotărât să se despartă de toate bogățiile ei. A trimis slujitorii să aducă aurul, bijuteriile și hainele scumpe, spunând episcopului:

„Toate acestea sunt averea pe care mi-a dat-o diavolul. Le predau Bisericii, ca să se împartă săracilor.”

Non a jurat economului să nu păstreze nimic pentru Biserică sau pentru sine, ci să dea totul orfanilor și nevoiașilor. Pelaghia și-a eliberat apoi toți robii și slujitorii, binecuvântându-i și îndemnându-i să-și mântuiască și ei sufletele.

După opt zile, când trebuia să lase hainele albe de la botez, Pelaghia s-a îmbrăcat într-o haină aspră de păr și, în taină, a părăsit Antiohia. Nimeni nu a știut unde s-a dus. Mai târziu, Dumnezeu i-a descoperit Sfântului Non că ea s-a retras la Ierusalim, unde s-a închis într-o chilie pe muntele Eleonului, locul unde se rugase Domnul Iisus. Acolo a trăit în post și rugăciune, sub numele de călugărul Pelaghie, iar toți o credeau un monah famen.

Trei ani mai târziu, diaconul Iacov a mers la Ierusalim și, după porunca lui Non, l-a căutat pe „călugărul Pelaghie”. L-a găsit într-o chilie zidită, cu o mică fereastră, și a vorbit cu el fără să-și dea seama că este de fapt fosta desfrânată. Pelaghia i-a cerut să spună episcopului Non să se roage pentru ea.

După un timp, Iacov a revenit să o vadă, dar nu a primit niciun răspuns. A așteptat trei zile și, în cele din urmă, a forțat fereastra — și a descoperit-o moartă, culcată la pământ. S-a înspăimântat și a chemat părinții din Ierusalim. Când au venit, au spart zidul și au scos trupul sfântului „monah”. Atunci au descoperit cu uimire că era o femeie. Toți au lăudat pe Dumnezeu pentru că a ascuns sfințenia unei foste păcătoase sub chip de monah.

Au îngropat trupul ei cu mare cinste, în aceeași chilie unde se nevoise, în cântări și rugăciuni.

Astfel s-a sfârșit viața Sfintei Pelaghia, cea care a trecut de la desfrâu la sfințenie, de la întuneric la lumină. Prin pocăința ei a câștigat mila lui Dumnezeu, iar Biserica o pomenește ca pildă de întoarcere și nădejde pentru toți cei păcătoși.