Sfânta Cuvioasă Teofana Basarab

28 octombrie

Sfânta Cuvioasă Teofana Basarab, cunoscută în lume sub numele de Teodora, s-a născut la începutul secolului al XIV-lea, în vremea de formare a statului Țării Românești. Era fiica marelui voievod Basarab I Întemeietorul (1310–1352), domn al Țării Românești, și a soției sale, doamna Marghita. Crescută într-o familie cu frică de Dumnezeu, Teodora a primit o educație aleasă, fiind deprinsă încă din copilărie cu rugăciunea, cu citirea cărților sfinte și cu iubirea de aproapele. Era înzestrată cu multă înțelepciune și blândețe, calități care aveau să-i definească întreaga viață.

În anul 1322, tânăra domniță s-a căsătorit cu Ivan Alexandru, despotul de Loveci, cel care, peste câțiva ani, avea să devină țar al Bulgariei (1331–1371). Căsnicia lor a fost binecuvântată cu patru copii: trei fii – Mihail Asan, Ivan Strațimir și Ivan Asan – și o fiică, Vasilisa. Teodora a fost o mamă cu inimă plină de dragoste și înțelepciune, crescându-și copiii în frica de Dumnezeu, povățuindu-i la rugăciune, smerenie și iubire de oameni, pregătindu-i cu grijă pentru slujirile și dregătoriile la care aveau să fie chemați.

După urcarea pe tron a soțului ei, în anul 1331, Teodora s-a mutat la curtea imperială din Târnovo, capitala Țaratului bulgar, unde se aflau și sfintele moaște ale Cuvioaselor Filofteia și Parascheva, la care evlavioasa țarină mergea adesea să se roage. În mijlocul grijilor și al îndatoririlor de la curte, Teodora și-a păstrat sufletul ancorat în credință și în nădejdea în Dumnezeu. Totuși, viața ei a fost umbrită de mari dureri, pentru că doi dintre fiii săi au pierit în războaie. Într-o miniatură din Cronica lui Manase este înfățișată ca o mamă plină de durere, plângându-și fiul, pe prințul Ivan Asan, o imagine care surprinde profundă iubire și jertfa de mamă creștină.

Pe lângă evlavia sa, Teodora a fost și o mare ocrotitoare a culturii și a vieții bisericești. Citind adesea din scrierile Sfinților Părinți, ea s-a îngrijit să înființeze, mai întâi la Loveci, apoi la Târnovo și la Vidin, centre de copiere și traducere a manuscriselor liturgice și duhovnicești în limba slavonă, contribuind astfel la răspândirea credinței și a învățăturii ortodoxe. Prin aceste osteneli, țarina a devenit o veritabilă binefăcătoare a culturii creștine în sud-estul Europei.

Împreună cu soțul ei, țarul Ivan Alexandru, Teodora a ridicat și a înnoit numeroase biserici și mănăstiri, sprijinind viața monahală și mișcarea isihastă, care se răspândea atunci în întregul Răsărit ortodox. În acele vremuri, isihasmul – rugăciunea neîncetată a lui Iisus rostită cu mintea în inimă, tăcerea și luarea-aminte asupra gândurilor – era o cale duhovnicească prin care creștinii se apropiau de Dumnezeu și se umpleau de harul Sfântului Duh.

Deși trăia în mijlocul fastului și al grijilor curții imperiale, Teodora nu s-a despărțit niciodată de viața duhovnicească. Era cunoscută pentru evlavia, bunătatea și curăția inimii sale, iar poporul o numea cu drag „țarina binecredincioasă Teodora”.

Însă, în anul 1345, viața ei a fost zdruncinată de o mare încercare. Țarul Ivan Alexandru, orbit de patimi și ispitit de puterea lumească, a părăsit-o și a luat de soție o femeie străină, de altă credință. Umilită și alungată de la curte, Teodora a primit necazul cu smerenie și cu nădejde în Dumnezeu, socotind toate durerile vieții ca o cale către mântuire. S-a retras din lume și a intrat într-o mănăstire de lângă Târnovo, unde a fost tunsă în monahism sub numele de Teofana, în cinstea Sfintei Împărătese Teofana a Constantinopolului, ale cărei sfinte moaște se aflau la Târnovo.

Sub îndrumarea marilor isihaști ai vremii, ucenici ai Sfântului Grigorie Sinaitul, între care cel mai de seamă era Sfântul Teodosie de la Târnovo (†1363), Cuvioasa Teofana a deprins adevărata viață monahală: ascultarea, tăcerea, rugăciunea minții și smerenia inimii. Trăind în post, rugăciune și nevoință, ea a ajuns la măsuri înalte de sfințenie, devenind o pildă vie de credință și răbdare pentru toate maicile din jurul ei.

În anul 1356, Cuvioasa Teofana s-a mutat la Vidin, urmându-și fiul, pe Ivan Strațimir, care primise conducerea Țaratului de acolo. Acolo, sfânta a fost un sprijin duhovnicesc pentru nora sa, Ana, și ea de neam românesc, amândouă trăind în evlavie și milostenie. Sub îndrumarea lor, viața duhovnicească din cetatea Vidinului s-a întărit, iar copierea manuscriselor sfinte a continuat. Din acea vreme se păstrează până astăzi „Sbornicul de la Vidin”, o culegere de vieți de sfinte femei, dovadă a râvnei lor pentru cultura creștină și pentru sufletul poporului.

Tradiția spune că, în ultimii ani ai vieții, Sfânta Cuvioasă Teofana s-a nevoit în Mănăstirea Albotina, săpată în stâncă, aflată nu departe de Vidin. Acolo și-a petrecut zilele în post, rugăciune și tăcere, pregătindu-se pentru întâlnirea cu Hristos, Mirele sufletului său. A trecut la Domnul la o vârstă înaintată, în pace, însă o tradiție populară bulgară susține că ar fi murit mucenicește, ucisă de oștile otomane care au năvălit asupra Vidinului în anul 1396.

Poporul a prohodit-o cu lacrimi și cu cinste, ca pe o adevărată maică a creștinilor, care le-a fost povățuitoare și mângâiere în vremuri grele. Pomenirea ei s-a păstrat neîntrerupt până astăzi în zona Vidinului și a Timocului, atât în Bulgaria cât și în Serbia, unde credincioșii o cinstesc ca pe o sfântă de neam român, care a strălucit prin credință, smerenie și sfințenie pe pământ străin.

Sfânta Cuvioasă Teofana Basarab este prăznuită în fiecare an la 28 octombrie, zi în care credincioșii îi aduc mulțumire pentru rugăciunile și mijlocirile ei înaintea lui Dumnezeu, amintindu-și că lumina sfințeniei nu cunoaște hotare și că o viață trăită în iubire și credință biruie orice suferință omenească. Amin!