Sfânta Mare Muceniță Varvara

Viaţa şi pătimirea Sfintei Muceniţe Varvara
(4 decembrie)

În vremea domniei păgânului împărat Maximian, care stăpânea Roma și întregul imperiu, trăia în părțile Răsăritului, în cetatea Iliopoli, un om de neam ales, foarte bogat și vestit, cu numele Dioscor. Acesta era elin cu credința, adică păgân, închinător la idoli, dar avea un singur copil: o fiică numită Varvara. Pentru că nu mai avea alți copii, toată dragostea lui se strângea în jurul ei și o păzea ca pe lumina ochilor. Pe măsură ce treceau anii, Varvara creștea nu doar în înțelepciune, ci și într-o frumusețe trupească deosebită; atât de mult se înfrumusețase la chip, încât în toate ținuturile acelea nu se găsea fecioară care să-i fie asemenea.

Temându-se ca frumusețea ei să nu fie văzută de oricine și să nu ajungă de batjocura ochilor celor de neam josnic, Dioscor a poruncit să i se zidească un turn înalt, lucrat cu mare meșteșug. În vârful turnului au fost amenajate încăperi frumoase, ca un mic palat. Acolo și-a închis fiica, rânduindu-i femei cinstite care să o supravegheze și slujnice care să-i poarte de grijă, mai ales că mama ei murise. Toate acestea le făcea dintr-o grijă omenească, dar amestecată cu mândrie: socotea că oamenii de rând nu sunt vrednici să vadă fața atât de frumoasă a fiicei sale.

Varvara trăia în acele „palate” de pe turn, departe de lume, dar de sus își desfăta privirea cu minunățiile creației: cerul cu lumina lui, pământul cu frumusețile lui. Se uita la întinderea bolții cerești, la strălucirea soarelui, la mișcarea lunii și la rânduiala stelelor și, într-o zi, întorcându-se către cele ce o păzeau și către slujnicele ei, a întrebat cu mirare: „Cine a făcut toate acestea?”. Apoi, privind și către cele de jos – la verdeața câmpurilor, la pomi, la grădini, la munți și la curgerea apelor – iarăși întreba: „Cine a zidit aceste frumuseți?”.

Slujnicele, crescute în credința păgână a tatălui ei, i-au răspuns fără ezitare: „Toate acestea au fost făcute de zei”. Mirată, Varvara a întrebat: „Care zei?”. Iar ele i-au arătat credința tatălui: „Zeii pe care îi cinstește tatăl tău, cei pe care îi păstrează cu grijă în palat – cei de aur, de argint, de lemn și de piatră, cărora li se închină. Ei au zidit tot ce vezi”.

Fecioara, ascultând aceste cuvinte, a început să se frământe în sine și să le judece cu mintea. Își spunea: „Idolii pe care îi venerează tatăl meu sunt făcuți de mâini omenești: pe cei de aur și de argint i-a lucrat zlătarul, pe cei de piatră i-a cioplit pietrarul, iar pe cei din lemn i-a făurit teslarul. Cum pot acești idoli, care nu se pot mișca singuri, care nu pot umbla sau lucra, să fi făcut cerul cel luminos și pământul acesta atât de frumos?”.

De atunci, adesea își ridica ochii spre cer, ziua și noaptea, dorind să afle, prin contemplarea creației, pe adevăratul Creator. Se minuna de înălțimea grațioasă a cerului, de întinderea lui, de ordinea și strălucirea luminătorilor. Într-o astfel de cugetare adâncă, Dumnezeu, în milostivirea Sa, a luminat mintea fecioarei cu harul Său și i-a deschis ochii sufletului spre cunoașterea Lui. A înțeles, în inima ei, că trebuie să existe un singur Dumnezeu nevăzut, necuprins cu mintea, care a făcut cerul și pământul cu înțelepciune. Și își zicea: „Există un Dumnezeu Care nu este lucrare a mâinilor omenești, Care singur este Făcătorul a toate și le cheamă la ființă cu mâna Sa atotputernică. El singur a întins cerul, a întemeiat pământul, luminează lumea cu soarele, cu luna și cu stelele și împodobește pământul cu copaci, flori și izvoare. Acest Dumnezeu poartă de grijă tuturor, ține în mâna Sa toată făptura și o cârmuiește”.

Astfel, din făpturi, Varvara a început să-L cunoască pe Făcătorul, împlinindu-se în ea cuvântul psalmistului David: „Cugetat-am la toate lucrurile Tale, la faptele mâinilor Tale am gândit”. Această contemplare a creației a aprins în inima ei un foc duhovnicesc, o dragoste negrăită față de Dumnezeu, încât nu mai avea odihnă nici ziua, nici noaptea; toată mintea ei stătea numai la dorința de a-L cunoaște cu adevărat pe Creator.

Nu avea însă pe nimeni dintre oameni care să-i explice tainele credinței celei adevărate. Nimeni nu putea să ajungă la ea, afară de slujnicele rânduite, pentru că Dioscor o păzea cu multă strășnicie. Dar ceea ce nu făcea nici un om, a lucrat însuși Duhul Sfânt, Care, nevăzut, i-a fost învățător dinăuntru, insuflându-i tainic cunoașterea adevărului. Astfel, Varvara trăia pe acel turn ca o pasăre deosebită, cugetând doar la cele cerești, nu la cele pământești. Nu o atrăgea aurul, nici mărgăritarele scumpe, nici hainele luxoase, nici podoabele feciorești, nici gândul la nuntă; cugetul ei se lipea numai de Dumnezeu, Căruia i se dăruise cu toată ființa.

Când a ajuns la vârsta la care, după obiceiul lumii, trebuia să fie logodită, mulți tineri de neam mare, bogați și slăviți, auzind despre frumusețea ei și despre căsătoria ei apropiată, au început să-l roage pe Dioscor să le dea pe fiica lui de soție. Atunci tatăl s-a suit în turn, la Varvara, și a început să-i vorbească despre nuntă, lăudându-i pe tinerii care o doreau de mireasă și întrebând-o cu care dintre ei ar vrea să se logodească.

Fecioara, înțeleaptă și rușinoasă, când a auzit vorba de nuntă, s-a roșit la față, rușinându-se nu doar să audă, ci chiar să și cugete la așa ceva. Se socotea pe sine mai degrabă păgubită decât câștigată, dacă și-ar fi pierdut curăția și ar fi renunțat la mărgăritarul de mare preț al fecioriei. Oricât a încercat tatăl ei s-o convingă cu vorbe dulci și sfaturi, ea îi răspundea împotrivă și, la urmă, i-a spus hotărât: „Dacă vei continua să-mi vorbești despre nuntă și vei încerca să mă silești la logodnă, nu te voi mai numi tată și singură îmi voi lua viața, lipsindu-te pentru totdeauna de fiica ta”.

Dioscor, înfricoșat de acest cuvânt, n-a mai îndrăznit să insiste. A socotit că, poate, cu timpul, prin sfaturi blânde și prin văzutele „exemple” din lume, se va răzgândi singură. Apoi, având de făcut o călătorie lungă, a hotărât să plece, sperând că lipsa lui o va întrista pe Varvara, iar la întoarcere o va găsi mai înclinată spre voia lui. Plecând de acasă, le-a poruncit slugilor să ridice în grădina lui o baie frumoasă, aproape de o scăldătoare deja existentă, și a cerut ca în peretele dinspre sud al băii să fie numai două ferestre. Tot atunci, le-a spus ispravnicilor să nu o mai țină pe Varvara închisă în turn, ci să-i dea libertatea să coboare, să umble prin curte și prin casă, să vorbească cu cine va voi. Gândea în sine că, văzând lume, vorbind cu oameni, aflând de nunțile fetelor de vârsta ei, se va aprinde și în ea dorința de măritiș.

După plecarea tatălui, Varvara a început să iasă din turn, să umble prin curți și grădini și, astfel, a ajuns să cunoască unele fecioare creștine. Din vorbă în vorbă, acestea i-au pomenit numele lui Iisus Hristos. Numai auzind acest nume, inima Varvarei s-a umplut de o bucurie tainică și a dorit să afle mai multe. Fecioarele creștine i-au povestit despre Dumnezeirea lui Hristos, despre întruparea Lui din Fecioara Maria, despre pătimirea și Învierea Lui, despre Judecata de Apoi, despre chinurile veșnice ale închinătorilor la idoli și despre fericirea fără sfârșit pregătită creștinilor în Împărăția cerurilor.

Cu cât auzea mai mult, cu atât inima ei se aprindea de dragoste pentru Hristos și de dorința după botez. În acea vreme, a sosit în acele părți un preot din Alexandria, deghizat în negustor. Varvara, aflând despre el, l-a chemat în ascuns la ea. Preotul i-a tâlcuit, pe larg, credința creștină: despre Dumnezeu Cel Unul în Treime, despre planul mântuirii, despre Tainele Bisericii, iar Varvara a primit cu bucurie învățătura lui. Văzând credința ei arzătoare, preotul a botezat-o în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, apoi, dându-i încă multe sfaturi pentru viața duhovnicească, s-a întors la ale lui.

Botezul a luminat-o și mai mult pe Varvara, iar dragostea ei pentru Dumnezeu a crescut și s-a întărit. Postea, se ruga, își petrecea zilele și nopțile în slujire lăuntrică, socotindu-se mireasă a lui Hristos și dăruindu-și Lui fecioria.

Între timp, baia poruncită de tatăl ei era aproape gata. Într-o zi, Varvara a coborât să vadă cum se lucrează. A observat că în peretele dinspre sud erau doar două ferestre și le-a zis meșterilor: „De ce ați făcut numai două ferestre? Nu ar fi mai bine să fie trei, ca peretele să fie mai frumos și baia mai luminoasă?”. Meșterii i-au răspuns că doar au împlinit porunca tatălui ei, care le ceruse să facă numai două. Atunci sfânta le-a cerut ferm să facă și a treia fereastră, în cinstea Sfintei Treimi. Fiindcă lucrătorii se temeau de mânia lui Dioscor, au ezitat, dar Varvara i-a liniștit, zicându-le că ea va răspunde înaintea tatălui ei. Astfel, a treia fereastră a fost adăugată la porunca ei.

Lângă baie era o scăldătoare împrejmuită cu lespezi de marmură. Acolo, privind spre răsărit, Varvara a făcut semnul Sfintei Cruci cu degetul pe una dintre plăcile de marmură. Minune! Urma degetului ei s-a săpat în piatră ca și cum ar fi fost lucrată cu dalta. Mai mult, aproape de același loc, în piatră s-au imprimat și urmele picioarelor ei, iar din urma acelor pași a izvorât apă. Acea apă a devenit izvor de tămăduire pentru mulți bolnavi care veneau cu credință. Baia cu trei ferestre, marmura cu semnul Crucii și urmele picioarelor ei au rămas multă vreme ca mărturie a minunii, până în vremea lui Simeon Metafrast, care a consemnat toate acestea, arătând că scăldătoarea vindeca felurite boli, asemenea Iordanului, izvorului Siloamului sau scăldătorii oilor.

Într-o altă zi, plimbându-se prin palatele tatălui ei, Varvara a văzut idolii așezați la loc de cinste. S-a întristat adânc pentru cei ce cădeau în această rătăcire și se pierdeau sufletește, slujind unor chipuri fără viață. S-a apropiat de idoli și i-a scuipat, zicând: „Asemenea vouă să fie toți cei ce vi se închină și cer ajutor de la voi, care sunteți fără suflet!”. Apoi a urcat iarăși în turn, înălțându-și mintea la Dumnezeu prin rugăciune și post.

La puțin timp după aceea, Dioscor s-a întors din călătorie. Văzând lucrările din casa lui, a ajuns și la baia zidită, unde, observând cele trei ferestre în loc de două, s-a aprins de mânie. A mustrat aspru pe slugi și pe meșteri, pentru că i-au nesocotit porunca. Ei însă i-au spus adevărul: „Nu din voia noastră am făcut așa, ci din porunca fiicei tale, Varvara”.

Dioscor a chemat-o îndată pe Varvara și a întrebat-o de ce a poruncit să fie trei ferestre. Ea i-a răspuns cu blândețe, dar cu fermitate: „Tată, tu ai poruncit să se facă două ferestre, probabil gândindu-te la cei doi luminători cerești – soarele și luna – care să lumineze baia. Eu însă am cerut să se facă și a treia în chipul luminii întreite, pentru că există trei „ferestre” ale luminii celei neapropiate, neapuse și neînserate, care luminează pe tot omul ce vine în lume: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt”.

Aceste cuvinte au tulburat și mai mult inima împietrită a lui Dioscor. A dus-o pe fiica sa lângă scăldătoare, unde era Crucea închipuită pe marmură, pe care el încă nu o observase, și a întrebat-o ce înseamnă „trei ipostasuri” ale lui Dumnezeu și ce este lumina aceea întreită. Varvara i-a răspuns: „Trei sunt ipostasurile unui singur Dumnezeu, Care viețuiește în lumina cea neapropiată: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Aceștia luminează și țin întreaga zidire. De aceea am poruncit trei ferestre la baie: una închipuiește pe Tatăl, alta pe Fiul și a treia pe Duhul Sfânt, iar zidirea să mărturisească astfel slava Sfintei Treimi. Iar aici am închipuit semnul Fiului lui Dumnezeu, Care, cu voia Tatălui și prin lucrarea Duhului Sfânt, S-a întrupat din Fecioara Maria și a pătimit de bunăvoie pe cruce, pentru mântuirea oamenilor. Am însemnat crucea aceasta ca semn al puterii Lui, pentru ca toată lucrarea diavolească să fie izgonită de aici”.

Aceste mărturisiri despre Sfânta Treime, despre întruparea și patima lui Hristos au aprins furia lui Dioscor. Orbit de mânie și ca unul stăpânit de vrăjmașul, a uitat dragostea de părinte, a scos sabia și a vrut să lovească pe fiica sa. Varvara a fugit cu groază, iar Dioscor o alerga ca un lup pe o mielușea. În calea ei s-a aflat un munte de piatră, ca un perete. Neavând unde să se mai ascundă, și-a ridicat ochii și sufletul către Dumnezeu, cerând ajutor. Atunci, prin minune, stânca s-a despicat înaintea ei, asemenea minunatei izbăviri a Sfintei Tecla. Varvara a intrat în despicătură și stânca s-a închis la loc, ascunzând-o. Dinăuntru, drumul ei s-a deschis până pe vârful muntelui, unde s-a adăpostit într-o peșteră.

Dioscor, mai împietrit decât stânca, căutând-o, s-a mirat că a dispărut dinaintea ochilor lui. Căutând-o peste tot, a văzut doi păstori pe munte și i-a întrebat dacă n-au văzut-o. Unul dintre ei, milostiv, a spus că nu a zărit-o. Celălalt însă, temător sau viclean, a arătat cu degetul locul în care se ascunsese sfânta. Dumnezeu a pedepsit îndată această trădare: păstorul care o arătase s-a prefăcut în stâlp de piatră, iar oile lui s-au făcut lăcuste.

Dioscor a ajuns la peșteră, a găsit-o pe Varvara, a apucat-o cu sălbăticie, a bătut-o fără milă, a trântit-o la pământ și a călcat-o cu picioarele. Trăgând-o apoi de păr pe un drum pietros, a dus-o acasă, a închis-o într-o cămăruță întunecoasă, pecetluind ușile și ferestrele și rânduind strajă, lăsând-o să sufere de foame și de sete.

Apoi s-a dus la ighemonul locului, Marțian, și i-a spus cu mândrie și cu ură că fiica lui a lepădat credința în zei și s-a făcut creștină, rugându-l să o supună la munci, pentru ca prin frică și chinuri să fie întoarsă la credința păgână. Când a fost scoasă din închisoare și adusă în fața ighemonului, Dioscor a zis: „Eu mă lepăd de ea, așa cum și ea s-a lepădat de zeii mei. Dacă nu se va întoarce la credința noastră și nu se va închina zeilor împreună cu mine, să nu-mi mai fie fiică”.

Ighemonul, văzând frumusețea ei neobișnuită, a început s-o ademenească cu vorbe dulci. I-a lăudat neamul, frumusețea și tinerețea, a îndemnat-o să nu se lepede de legile strămoșești și să nu se facă vrăjmașă tatălui său, ci să se închine idolilor și să asculte de părintele ei, ca una ce avea să moștenească averi mari.

Varvara, cu înțelepciune, a doborât cu ușurință deșertăciunea acestor cuvinte. L-a mărturisit deschis pe Hristos, Dumnezeu adevărat, făcătorul cerului și al pământului, și s-a lepădat de toate bunătățile și desfătările lumii. Ighemonul încerca să o înduplece, spunându-i să nu-și piardă floarea tinereții, să nu-și necinstească neamul prin moarte rușinoasă. „Fii cu milă față de tine însăți, frumoasă fecioară – îi spunea – și adu jertfă zeilor, că mi-e milă de tine; nu vreau să te văd chinuită”.

Dar Varvara i-a răspuns: „Eu aduc neîncetat jertfă de laudă Dumnezeului meu și însămi vreau să-I fiu Lui jertfă, pentru că numai El este Dumnezeu adevărat, Ziditorul cerului și al pământului și al tuturor. Zeii tăi nu sunt nimic, sunt doar lucruri făcute de mâini omenești, fără suflet și fără putere. Proorocul spune: «Idolii păgânilor sunt argint și aur, lucruri de mâini omenești… toți zeii păgânilor sunt diavoli, iar Domnul cerurile a făcut». În acest Dumnezeu cred, iar zeii voștri îi socotesc deșerți”.

Mâniat de mărturisirea ei, ighemonul a poruncit să fie dezbrăcată – lucru care pentru o fecioară era mai dureros decât rănile –, expusă goală înaintea mulțimii, apoi întinsă la pământ și bătută cu vine de bou atât de cumplit, încât pământul s-a înroșit de sângele ei. După bătaie, muncitorii i-au frecat rănile cu zdrențe aspre și cu țesături de păr, înmulțind chinurile. Dar credința Varvarei a rămas neclintită, întărită fiind pe piatra Hristos.

În cele din urmă, ighemonul a poruncit s-o arunce în temniță, ca să se gândească la alte munci prin care s-o supună. Rănită și slăbită, Varvara s-a rugat în închisoare cu lacrimi către Iisus Hristos, Mirele ei, cerând să nu fie părăsită în aceste chinuri. Spunea cuvinte asemenea psalmistului: „Nu mă lăsa, Doamne Dumnezeul meu, nu te depărta de la mine. Ia aminte spre ajutorul meu”.

La miezul nopții, temnița s-a umplut de o lumină minunată. Domnul Iisus Hristos Însuși i S-a arătat în slavă. Văzându-L, sfânta s-a umplut de bucurie și de dulceață duhovnicească. Hristos i-a grăit cu blândețe: „Îndrăznește, mireasa Mea, nu te teme. Eu sunt cu tine. Privesc la nevoința ta, îți ușurez durerile și îți pregătesc cununa în cămara Mea cea cerească. Răbdă până la sfârșit, ca să te bucuri de bunătățile veșnice”.

La aceste cuvinte, inima ei s-a topit de dragoste, iar Domnul a vindecat îndată rănile trupului ei, încât nu mai rămăsese nici urmă de suferință. Apoi S-a făcut nevăzut, lăsând-o plină de o mare mângâiere.

În aceeași cetate era o femeie credincioasă, Iuliana, care, de când a fost prinsă Varvara, o urmărea de departe. Văzând curajul ei, cum a disprețuit tată, neam, avere și chiar propria viață pentru Hristos, Iuliana s-a aprins de aceeași dorință de a pătimi pentru Domnul. Când a aflat că Varvara a fost tămăduită de Hristos în temniță, această dorință s-a întărit și mai mult.

A doua zi, Varvara a fost adusă iarăși în fața ighemonului. Cei de față au văzut cu uimire că trupul ei era curat, fără răni, fața ei și mai luminoasă și mai frumoasă decât înainte. Ighemonul, orbit de necredință, a atribuit aceasta idolilor: „Vezi – i-a zis –, ce grijă au zeii noștri de tine? Ieri erai plină de răni, astăzi ești sănătoasă. Mulțumește-le și adu-le jertfă!”. Varvara a spus din nou, fără frică, că nu idolii au vindecat-o, ci Hristos, Cel ce vindecă bolile și învie morții.

Furios, ighemonul a poruncit să fie spânzurată pe un lemn și să i se strujească trupul cu unghii de fier, iar coastele să-i fie arse cu făclii aprinse. Au bătut-o apoi cu ciocanul în cap. Toate aceste chinuri cumplite le-a răbdat cu bărbăție, întărită de harul lui Dumnezeu.

În mulțimea care privea la pătimirea ei era și Iuliana. Nu a putut răbda să vadă asemenea cruzime și a început să mustre pe față tirania ighemonului și să hulească idolii. Imediat a fost prinsă și, întrebând-o despre credință, a mărturisit că este creștină. A fost atârnată și ea alături de Varvara și strujită cu piepteni de fier.

Varvara, văzând-o pe Iuliana părtașă la suferință, s-a rugat pentru amândouă: „Doamne, Tu știi că pentru dragostea Ta am ales aceste chinuri și Ție m-am dăruit cu totul. Nu ne lăsa, ci întărește-ne, căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios”. Și un ajutor nevăzut le-a întărit sufletele.

Dar nici acum nu s-a oprit cruzimea ighemonului. A poruncit să li se taie sânii amândurora. Chiar și atunci, Varvara, ridicându-și ochii către Hristos, s-a rugat: „Nu întoarce fața Ta de la noi, Doamne. Nu lua de la noi Duhul Tău cel Sfânt, ci dă-ne bucuria mântuirii și ne întărește în dragostea Ta”.

După aceste munci grele, ighemonul a hotărât să o umilească și mai mult pe Varvara: a poruncit să fie purtată goală prin toată cetatea, bătută și lovită, spre batjocura tuturor. Rușinea era pentru ea o durere mai mare decât rănile. Atunci, apărându-și cu smerenie curăția, a strigat către Hristos: „Tu, Care îmbraci cerul cu nori și pământul cu ceață, acoperă-mi și mie goliciunea, ca să nu fie de râs roaba Ta”. Îndată un înger s-a arătat și a acoperit trupul ei cu o haină luminoasă, astfel încât ochii celor necredincioși nu au mai putut vedea nimic rușinos.

În același chip a fost purtată și Iuliana, goală, prin cetate. La urmă, ighemonul, văzând că nu le poate clinti din credință, le-a osândit pe amândouă la tăiere.

Dioscor, tatăl Varvarei, împietrit cu totul la inimă, nu numai că nu s-a înduioșat de chinurile fiicei lui, dar s-a făcut el însuși călăul ei. A luat-o de mână și a condus-o pe un munte, în afara cetății, la locul de osândă, ținând în cealaltă mână sabia cu care avea să o ucidă. În urma lor era dusă și Iuliana de către un ostaș.

Pe drum, Varvara s-a rugat din nou lui Dumnezeu: „Doamne, Care ai întins cerul și ai întemeiat pământul, Care dai soarele și ploaia și peste cei buni și peste cei răi, ascultă acum rugăciunea mea. Dă harul Tău tuturor celor ce mă vor pomeni pe mine și pătimirile mele. Să nu-i ajungă boală năpraznică, să nu fie răpiți de moarte neașteptată, căci știi, Doamne, că suntem slabi, trup și sânge, lucrarea mâinilor Tale”.

Atunci s-a auzit un glas din cer, care a chemat-o pe ea și pe Iuliana la cele de sus, făgăduindu-le că rugăciunea ei va fi ascultată. Umplute de bucurie, au mers la moarte cu inimă hotărâtă, dorind să se despartă cât mai curând de trup și să fie cu Hristos.

Ajunse la locul hotărât, Varvara și-a plecat capul sub sabie, iar tatăl ei, Dioscor, a lovit fără milă, tăindu-și propria fiică. Astfel s-a împlinit cuvântul Scripturii: „Va da tatăl pe fiu la moarte”. Pe Iuliana a tăiat-o un alt ostaș. Sufletele celor două mucenițe s-au ridicat la cer în cântări de bucurie, înconjurate de îngeri și întâmpinate de Hristos, Mirele lor.

Dumnezeu nu a lăsat nepedepsită cruzimea lui Dioscor și nici necredința ighemonului Marțian: pe Dioscor l-a lovit focul ceresc pe când cobora de pe munte, iar pe ighemon l-a ajuns aceeași pedeapsă în casa sa. Tunete și fulgere i-au mistuit pe amândoi, încât nici cenușa lor nu s-a mai găsit.

În cetate trăia un bărbat dreptcredincios, Galentian, care a luat cu evlavie sfintele moaște ale Varvarei și ale Iulianei, le-a dus în cetate și le-a îngropat cu mare cinste, ridicând o biserică deasupra lor. Acolo, prin rugăciunile Sfintelor Mucenițe, se făceau multe vindecări și minuni, prin darul Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Căruia se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.