Sfânta Muceniţă Zenovia, sora Sfântului Mucenic Zenovie

Sfântul Sfințit Mucenic Zenovie, Episcopul Ciliciei
(30 octombrie)

În vechile ținuturi ale Ciliciei, într-o cetate numită Egea, a binevoit Dumnezeu să se nască doi frați binecuvântați, Sfinții Mucenici Zenovie și Zenovia, podoabe ale neamului creștinesc și mărturisitori ai adevărului lui Hristos. Părinții lor, oameni drepți și credincioși, i-au crescut din pruncie în frica Domnului și în buna învățătură a Scripturilor, deprinzându-i cu rugăciunea, milostenia și curăția inimii.

Când au ajuns în floarea tinereții, părinții lor s-au mutat la viața cea veșnică, lăsându-le o mare avere pământească. Dar, deși tineri la vârstă, Zenovie și Zenovia erau bătrâni la înțelepciune, având minte luminată și suflet înțelept. Privind cu ochii minții deșertăciunea lumii acesteia și nestatornicia bogățiilor pieritoare, s-au sfătuit între ei să lase toate și să urmeze pe Hristos, Mirele sufletelor celor curate.

Atunci, fericita Zenovia și-a dat de bunăvoie partea sa de moștenire fratelui ei, rugându-l să o împartă între săraci și nevoiași. Ea însăși s-a retras la viață liniștită și smerită, păzindu-și fecioria pentru Mirele ceresc. Zenovie, luând și partea sa și partea surorii, a împărțit întreaga avere săracilor, orfanilor și bolnavilor, fără să păstreze nimic pentru sine. În scurtă vreme a ajuns sărman cu trupul, dar bogat cu duhul și cu harul dumnezeiesc, căci Domnul, Care nu lasă nerăsplătită nicio faptă bună, l-a îmbogățit cu darurile cele cerești, în locul celor pământești pe care le dăduse altora.

Zenovia, petrecând în feciorie și rugăciune neîncetată, era apărată de dreapta lui Dumnezeu, Care o izbăvea de ispitele trupului, de tulburările lumii și de cursele diavolului. Iar Zenovie a primit de la Dumnezeu darul tămăduirii, pentru că acele mâini care miluiseră pe săraci au fost umplute de puterea dumnezeiască a facerii de minuni. Ori de câte ori atingea un bolnav, acela se vindeca îndată, prin harul lui Hristos. Astfel, el săvârșea o dublă milostenie: dădea celor flămânzi pâine și celor bolnavi sănătate, devenind izvor de mângâiere pentru cei aflați în suferință.

Prin rugăciunile lui, demonii erau izgoniți, cei tulburați la suflet se linișteau, iar cei aflați în primejdii aflau ajutor. Pentru sfințenia vieții și darul minunilor sale, creștinii l-au ales episcop al cetății Egea. Acolo, păstorind cu blândețe și cu înțelepciune turma lui Hristos, Sfântul Zenovie nu contenea a tămădui bolnavi, a ridica pe cei căzuți și a întări credința poporului.

Odată, a venit la el o femeie din Antiohia care avea o rană adâncă și nevindecată pe piept. De ani de zile cheltuise averi mari la doctori, fără niciun folos, și ajunsese la marginea morții. Văzând-o, sfântul s-a umplut de milă, a făcut semnul Crucii asupra rănii și s-a atins de ea cu mâna sa. În clipa aceea, durerea a încetat, rana s-a vindecat pe deplin, iar femeia, plină de bucurie, s-a întors acasă sănătoasă.

Tot prin rugăciunile lui s-a tămăduit și soția unui dregător păgân, care pătimea de aceeași boală. Minunea i-a adus pe amândoi la credință, împreună cu copiii lor, și au primit Sfântul Botez, dobândind nu doar sănătate trupească, ci și lumină sufletească.

Dar nu după multă vreme s-a ridicat prigoana cea mare împotriva creștinilor, pornită de împăratul Dioclețian. Lisie, un crud voievod, a fost trimis în Cilicia pentru a stinge prin sabie numele lui Hristos. El a prins mai întâi trei tineri credincioși — Claudie, Asterie și Neon — pe care i-a chinuit cumplit și apoi i-a răstignit afară din cetate. Auzind de Sfântul Zenovie, episcopul creștinilor, a trimis ostași să-l aducă înaintea sa.

Când a fost adus în fața lui Lisie, voievodul i-a zis cu mândrie: „Nu voi pierde vremea cu vorbe multe, căci știu că voi, creștinii, sunteți pricepuți la cuvinte. Iată, îți pun înainte două căi: viața și moartea. Viața, dacă aduci jertfă zeilor noștri, și moartea, dacă rămâi în împietrirea ta. Alege, dar, ce voiești!”.

Sfântul Zenovie i-a răspuns cu îndrăzneală și liniște: „Viața fără Hristos nu este viață, ci moarte; iar moartea pentru Hristos nu este moarte, ci începutul vieții celei veșnice. Așadar, mai bine mor pentru El o clipă și trăiesc în veci, decât să mă lepăd de El și să pierd pentru totdeauna”.

Atunci voievodul a poruncit ca sfântul să fie dezbrăcat și bătut fără milă, spunând batjocoritor: „Să vedem dacă va veni Hristos al tău să te scape!”.

Când fericita Zenovia a auzit că fratele ei este chinuit pentru Hristos, a lăsat toate și a alergat la locul de osândă. Văzându-l spânzurat și plin de răni, inima i s-a aprins de dragoste dumnezeiască și a strigat către chinuitor: „Și eu sunt creștină și cred în același Dumnezeu ca fratele meu. Poruncește să fiu și eu chinuită împreună cu el, ca să beau și eu din paharul patimilor și să mă încununez cu aceeași cunună”.

Uimit de bărbăția unei femei atât de tinere și frumoase, Lisie i-a zis cu dispreț: „O, femeie, cruță-ți viața! Nu te pierde singură, căci vei fi dezbrăcată și rușinată înaintea tuturor și trupul tău va suferi dureri cumplite. Adu jertfă zeilor și vei fi liberă!”.

Dar Sfânta Zenovia i-a răspuns cu tărie: „Mai mare rușine este goliciunea sufletului decât a trupului, și mai grele sunt muncile iadului decât chinurile vremelnice. Eu sunt îmbrăcată în Hristos și nu mă tem de mâinile tale, căci împreună cu El m-am răstignit. Fă ce voiești, nu mă vei despărți de Domnul meu!”.

Furios, chinuitorul a poruncit ca și ea să fie dezbrăcată și bătută la fel ca fratele său. Apoi i-au pus pe amândoi pe un pat de fier înroșit în foc, strigând batjocoritor: „Să vină Hristos al vostru să vă ajute!”. Dar sfinții, simțind harul lui Dumnezeu, au răspuns cu blândețe: „Hristos este cu noi, dar tu nu-L vezi. El ne răcorește cu roua harului Său și nu ne temem de foc”.

Văzând că nu poate birui răbdarea lor, Lisie a poruncit să fie aruncați într-un cazan clocotit. Însă și acolo sfinții au rămas nevătămați, cântând psalmul lui David: „Mântuitu-ne-ai pe noi de cei ce ne necăjesc și pe cei ce ne urăsc i-ai rușinat”.

În cele din urmă, chinuitorul a poruncit să li se taie capetele. Cu bucurie nespusă, Zenovie și Zenovia au mers la locul osândei, ca niște mielușei spre jertfă. Acolo, ridicându-și ochii la cer, au rostit rugăciunea: „Mulțumim Ție, Doamne, că ne-ai învrednicit să săvârșim nevoința cea bună și să păzim credința până la sfârșit. Primește sufletele noastre întru slava Ta și ne numără în ceata celor bineplăcuți Ție”.

După rugăciune s-a auzit din cer un glas dumnezeiesc care le făgăduia cununile biruinței și îi chema întru odihna cea veșnică. Și astfel, sfinții au fost tăiați, trecând de pe pământ la ceruri, în ceata mucenicilor.

Trupurile lor au rămas neîngropate, dar în taină, noaptea, preotul Ermoghen le-a luat și le-a așezat cu cinste într-un mormânt, slăvind pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh — Unul Dumnezeu, lăudat în Treime, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.