Sfântul Apostol Andrei, cel Întâi Chemat, Ocrotitorul României

Viaţa Sfântului Apostol Andrei, cel întâi chemat

(30 noiembrie)

Sfântul Apostol Andrei, cel dintâi chemat la slujirea lui Hristos, s-a născut în cetatea Betsaida Galileii, pe țărmurile Mării Tiberiadei. Era fiul lui Iona pescarul, un om simplu și sărac, dar evlavios și cinstit. Din aceeași casă s-au ridicat și Sfântul Apostol Petru, fratele său, și Filip, toți fiind chemați mai târziu la ucenicia Domnului.

Andrei, încă din tinerețe, a fost dornic de curăție și de liniște sufletească. Nu s-a căsătorit, ci a ales să trăiască în feciorie, lepădându-se de tulburările și grijile lumii. A căutat învățătură duhovnicească și, auzind că la râul Iordanului propovăduiește Ioan Botezătorul, s-a dus și s-a făcut ucenicul acestuia. A ascultat cu luare-aminte cuvintele sale despre pocăință, despre apropierea Împărăției cerurilor și despre venirea Mântuitorului.

Când Ioan, văzându-L pe Iisus, a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”, Andrei a înțeles cu inima că acesta este Mesia Cel făgăduit. L-a urmat pe Hristos împreună cu un alt ucenic, cel mai probabil Ioan Evanghelistul. Iisus i-a primit cu blândețe și le-a zis: „Veniți și vedeți.” Au rămas cu El în ziua aceea și, din acel moment, Andrei nu s-a mai despărțit de Domnul în cuget și în iubire.

Apoi a mers și l-a chemat și pe fratele său, Simon, zicându-i: „Am aflat pe Mesia!” L-a dus la Iisus, iar Domnul, privindu-l cu dumnezeiască înțelepciune, i-a zis: „Tu ești Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chifa, adică Petru.”

Cei doi frați au revenit pentru o vreme la meșteșugul lor de pescari. Dar când Domnul a venit pe țărmul Mării Galileii și i-a văzut aruncând mrejele, le-a spus: „Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni.” Atunci, fără șovăire, au lăsat mrejele, corabia, casa și toate ale lor și L-au urmat.

De aceea Sfântul Andrei a fost numit „întâi chemat”, fiind primul care a părăsit toate și s-a alipit de Hristos, cunoscându-L dintru început ca Fiu al lui Dumnezeu.

Sfântul Andrei a fost unul dintre ucenicii cei mai apropiați de Domnul. El a văzut cu ochii săi minunile Sale, a ascultat cuvintele vieții și a fost martor la tămăduiri și la înmulțirea pâinilor.

Când Hristos a hrănit în pustie cele cinci mii de suflete cu doar cinci pâini și doi pești, Andrei a fost cel care L-a întrebat: „Doamne, este aici un băiat care are cinci pâini de orz și doi pești; dar ce sunt acestea la atâta mulțime?” Iar Hristos, binecuvântând, a înmulțit pâinile și toți s-au săturat. Astfel, Andrei a văzut cu propriii săi ochi puterea dumnezeiască care hrănește nu doar trupurile, ci și sufletele oamenilor.

Mai târziu, când niște elini au dorit să-L vadă pe Hristos, au venit la Filip și l-au rugat să-i ducă la Învățătorul. Filip, dând cinste lui Andrei ca unuia mai vechi între apostoli, i-a spus acest lucru, iar Andrei l-a luat și împreună L-au vestit Domnului dorința elinilor. Din acest fapt se vede dragostea, îndrăzneala și apropierea sufletească pe care o avea Andrei față de Hristos.

El a fost martor al minunilor nenumărate: a văzut pe orbi primind vederea, pe șchiopi umblând, pe leproși curățindu-se, pe morți înviind și pe marea înfuriată liniștindu-se doar la cuvântul Domnului. În toate acestea, a cunoscut nu doar puterea, ci și dumnezeirea lui Iisus Hristos.

Cu cât vedea mai multe, cu atât sporea în credință, în iubire și în dorința de a-I sluji. Era neobosit în ascultare, blând, curat cu inima și gata oricând să-și dea viața pentru Domnul său.

După Învierea și Înălțarea Domnului, când Duhul Sfânt S-a pogorât peste apostoli în chip de limbi de foc, fiecare dintre ei a primit puterea de a grăi în limbile tuturor popoarelor. Atunci, adunați laolaltă, au tras la sorți ca să se împartă neamurile și ținuturile lumii spre propovăduire.

Sfântului Apostol Andrei i-a căzut sorțul să meargă în părțile Bitiniei, ale Mării Negre și până la hotarele Traciei și Macedoniei, ajungând până la Dunăre și la ținuturile dinspre Răsărit, ba chiar și până în ținuturile nordice, unde aveau să se lumineze mai târziu popoarele slave și rusesti.

Plin de râvnă și neînfricat în credință, Andrei a pornit din Ierusalim, luând cu sine câțiva dintre cei șaptezeci de ucenici ai Domnului. Nu s-a temut de lungimea drumului, nici de primejdii, nici de sălbăticia barbarilor, ci, având în inima sa cuvântul lui Hristos: „Iată, Eu vă trimit ca pe niște oi în mijlocul lupilor; nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă”, a pornit cu mare îndrăzneală.

Mai întâi a mers în cetatea Amisonului, aflată pe țărmul drept al Mării Negre, unde a aflat oameni rătăciți în credințe felurite: unii elini, închinători la idoli, alții iudei învârtoșați. A găzduit într-o casă de evreu și a început să propovăduiască în sinagogă, arătând din Scripturile lui Moise și din proroci că Iisus Hristos este Mesia cel așteptat. Cuvintele lui, pline de putere și de har, au atins inimile ascultătorilor, iar mulți dintre ei au crezut și s-au botezat.

După aceea, a mers în Trapezunda, unde a săvârșit multe minuni și a adus la credință mulțime de oameni, hirotonind preoți și întemeind biserici. De acolo s-a dus în Lazichia, tot pe țărmul răsăritean al Pontului Euxin, unde iarăși a propovăduit și a botezat.

Dorind să-și întâlnească fratele Petru și pe Apostolul Pavel, s-a dus la Ierusalim, unde a stat o vreme și s-a bucurat de părtășia celorlalți apostoli. Apoi, primind descoperire de la Dumnezeu, a plecat în Bitinia, în cetatea Niceea, și de acolo în Nicomidia, Calcedon și în multe alte cetăți ale Asiei Mici.

Prin toate aceste locuri, Andrei a săvârșit minuni: a vindecat bolnavi, a alungat demoni, a înviat morți și a sfărâmat capiștile idolilor, arătând popoarelor puterea numelui lui Hristos.

De acolo a mers mai departe spre nord, în cetatea Sinopi, unde l-a întâlnit pe Apostolul Matia, care fusese prins și închis de păgâni. Prin rugăciune și semnul crucii, Andrei a deschis porțile temniței și a dezlegat legăturile robilor, iar Matia a fost eliberat. Păgânii, însă, mânioși, l-au bătut pe Andrei, târându-l pe jos și lovindu-l cu pietre. Crezându-l mort, l-au aruncat afară din cetate, dar Hristos i S-a arătat noaptea, vindecându-l cu totul.

Văzând această minune, sinopienii s-au cutremurat, s-au căit și au cerut iertare, iar Apostolul i-a botezat în numele Sfintei Treimi. Apoi a înviat prin rugăciune un tânăr ucis, ca semn al puterii dumnezeiești, și a întemeiat biserică, punând episcop și preoți.

De acolo a mers în Neocezareea, apoi în Samosata, iar de acolo în ținuturile Alanilor, Abhaziei și Hersonului, pe țărmurile Mării Negre. În toate aceste locuri, a luminat popoarele păgâne, făcând din ele ucenici ai lui Hristos.

Apoi, prin voia lui Dumnezeu, a pășit în ținuturile nordice, ajungând până la râul Nipru. A urcat pe colinele unde avea să se ridice mai târziu cetatea Kievului, și, privindu-le, a zis către ucenicii săi: „Vedeți acești munți? Pe aceștia va străluci harul lui Dumnezeu și se va ridica o cetate mare, în care se vor înălța multe biserici și poporul Rusiei se va boteza și va slăvi pe Hristos.”

Și, binecuvântând locul, a înfipt o cruce mare de lemn, prevestind astfel încreștinarea acelor popoare.

De acolo a mers mai departe spre nord, până la Novgorod, apoi s-a întors pe mare la Bizanț, propovăduind și botezând pretutindeni.

Venind la Bizanț, pe atunci un oraș mic, a propovăduit credința în Hristos și a botezat mulțime de oameni. A zidit o biserică în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și a hirotonit episcop pe Sfântul Stahie, unul dintre cei șaptezeci de ucenici.

De acolo a mers în Tracia, în cetatea Iraclia, unde a hirotonit episcop pe Apelion, și a propovăduit în Tesalonic, Macedonia și Tesalia, zidind biserici și aducând mii de oameni la credință. A ajuns apoi în Elada și în Ahaia, în cetatea Patrelor (Paleapatra), unde avea să-și sfârșească viața cu moarte mucenicească.

În cetatea Patrelor, Sfântul Andrei a intrat în casa unui om numit Sosie, bolnav greu, și, atingându-l cu mâna sa, l-a vindecat. Apoi a tămăduit un rob al soției dregătorului Egheat, pe nume Maximila, care era pe moarte. Vestea s-a răspândit și Maximila l-a chemat pe Apostol, căzând la picioarele lui. Acesta, punându-și mâinile peste ea, a vindecat-o, iar ea a crezut în Hristos.

Egheat, dregătorul, văzând minunea, a vrut să-i dea daruri bogate, dar Sfântul nu le-a primit, zicând: „Dascălul nostru Hristos a zis: În dar ați luat, în dar să dați.”

Apostolul a continuat să propovăduiască în cetate, vindecând bolnavi, tămăduind leproși și slăbănogi și făcând minuni mari, încât toți locuitorii Patrelor au început să creadă în Hristos și au surpat capiștile idolilor.

Însă Egheat, dregătorul, mânat de mânie și de împietrire, l-a prins pe Sfântul Andrei și l-a dus la judecată, cerându-i să aducă jertfă zeilor. Apostolul i-a spus cu blândețe:

„Se cade ție, judecător al oamenilor fiind, să-L cunoști pe Judecătorul tău cel ceresc și să te închini Lui, lăsând idolii cei fără viață.”

Egheat, mâniat, a poruncit să fie bătut cu toiege, iar apoi l-a condamnat la moarte pe cruce. Dar Sfântul Andrei s-a bucurat, căci dorea să se facă părtaș patimilor Învățătorului său.

Văzând crucea, a grăit cu lacrimi de bucurie:

„Bucură-te, Cruce sfințită cu trupul Domnului meu! De mult te-am dorit și acum te-am aflat gătită după dorirea inimii mele. Primește-mă și mă dă Învățătorului meu, ca prin tine să fiu primit de Cel ce prin tine m-a răscumpărat.”

A fost răstignit nu cu piroane, ci legat cu funii, ca să rămână viu mai mult timp. Timp de două zile, stând pe cruce, a învățat poporul adunat împrejur, mângâindu-i și întărindu-i în credință. Mulțimea, cuprinsă de durere, a cerut dregătorului să-l dezlege, dar Andrei i-a rugat să nu-l coboare, spunând:

„Nu mă dezlegați, căci acum văd pe Împăratul meu, acum mă închin Lui și mă bucur.”

Când a rostit aceste cuvinte, o lumină strălucită s-a pogorât peste el și l-a învăluit, iar după un ceas lumina s-a ridicat la cer, ducând cu sine sufletul Apostolului. Astfel și-a încheiat alergarea Sfântul Andrei, având aproape optzeci de ani, bucurându-se că s-a făcut părtaș Crucii lui Hristos.

Dregătorul Egheat, care îl răstignise, a fost lovit curând de nebunie, și, aruncându-se de pe o stâncă, și-a sfârșit viața rușinos.

Trupul Sfântului a fost coborât cu evlavie de fratele lui Egheat, Stratoclis, și de soția acestuia, Maximila, care îl cinsteau ca pe un apostol al lui Dumnezeu. L-au îngropat cu cinste, iar Stratoclis, hirotonit episcop de însuși Andrei înainte de moarte, a păstorit turma creștinilor din Ahaia.

După trecerea multor veacuri, în vremea împăratului Constantin cel Mare, cel întâi între împărații creștini, s-a ridicat în inima sa dorința sfântă de a aduna laolaltă, în noua sa capitală, moaștele celor mai de seamă dintre Apostoli și mucenici. Și fiindcă Sfântul Apostol Andrei fusese nu doar cel dintâi chemat la slujirea Domnului, ci și propovăduitor al Evangheliei până în ținuturile Traciei și ale Bizanțului, împăratul a socotit drept lucru bineplăcut să fie aduse sfintele sale moaște spre cinstire în cetatea împărătească.

Astfel, prin voia lui Dumnezeu, sfintele rămășițe ale Apostolului au fost mutate din Patras în Constantinopol, în anul 357, în timpul împăratului Constantie, fiul Sfântului Constantin cel Mare. Moaștele au fost așezate cu mare cinste în biserica Sfinților Apostoli, alături de cele ale Sfântului Evanghelist Luca și ale Sfântului Apostol Timotei.

Acea biserică, zidită cu bogăție și frumusețe de împăratul Constantin, era socotită una dintre cele mai sfinte locuri ale creștinătății, un adevărat mormânt împărătesc și apostolic. Acolo, poporul se aduna la prăznuiri, iar minuni nenumărate se săvârșeau prin atingerea sau prin simpla rugăciune către sfintele moaște ale Apostolului Andrei: bolnavi se vindecau, cei posedați se izbăveau, iar inimile celor împietriți se întorceau la pocăință.

Mulți împărați și patriarhi au mărturisit lucrarea minunată a sfântului, iar cetatea Constantinopolului l-a cinstit ca ocrotitor și binefăcător al Bizanțului, alături de Sfântul Gheorghe și Sfântul Nicolae. De atunci, numele lui Andrei s-a făcut vestit în tot Răsăritul și Apusul, iar cultul său s-a răspândit în toate țările creștine.

După mutarea sfintelor sale moaște, mulți credincioși au venit din toate părțile lumii să se închine la ele. Multe biserici și mănăstiri s-au zidit în numele lui, iar popoarele l-au primit ca pe un părinte duhovnicesc. În Răsărit, el este socotit întemeietorul duhovnicesc al scaunului patriarhal al Constantinopolului, iar în Apus, numele lui a fost cinstit cu deosebire în Scoția, unde i s-a închinat chiar și steagul țării.

Tradiția Bisericii Ortodoxe Române îl așază însă pe Sfântul Andrei într-o lumină cu totul deosebită, ca Apostol al neamului românesc, pentru că el a propovăduit Evanghelia și în Scythia Mică, adică în Dobrogea de astăzi.

După ce a propovăduit în Bitinia, Pont și Tracia, Apostolul Andrei a trecut Istrul (Dunărea) și a ajuns în ținuturile nord-pontice, la popoarele scyților și geților. Acolo a vestit lumina Evangheliei și a botezat pe mulți, punând episcopi și preoți.

Tradiția veche mărturisește că el a ajuns până în cetățile Tomis, Callatis și Axiopolis, unde a zidit primele biserici creștine. Într-o peșteră de lângă Tomis, unde se retrăgea la rugăciune, a fost păstrată amintirea sa sfântă până în zilele noastre. Acea Peșteră a Sfântului Apostol Andrei, aflată în părțile Ion Corvinului, este socotită Betleemul creștinismului românesc, locul de început al credinței noastre ortodoxe.

Acolo, potrivit vechilor mărturii, Apostolul a botezat și a învățat pe localnici, pe care i-a ferit de rătăcirile păgâne și i-a întărit în credința cea adevărată. Sfinții Părinți și cronicarii bizantini menționează în scrierile lor că neamul nostru a primit credința de la „Apostolul Andrei, care a propovăduit în părțile Scythiei”.

De aceea, Biserica Ortodoxă Română îl cinstește drept Ocrotitorul României și îl prăznuiește cu mare bucurie în fiecare an, la 30 noiembrie, zi în care credincioșii din toată țara îi aduc rugăciuni și cântări de laudă.

Sfântul Andrei a fost un om de o blândețe adâncă și de o înțelepciune liniștită. Nu era grăitor mult, ci plin de cumpătare și de puterea tăcerii. Credința sa era neclintită, iar dragostea pentru Hristos nemăsurată. A fost smerit, răbdător în osteneli, neînfricat în primejdii și întru toate plin de nădejde.

Ca pescar, știa ce înseamnă răbdarea și tăcerea; ca apostol, a înțeles că pescuitul de suflete cere blândețe, rugăciune și dragoste. Nu a căutat slava lumii, ci mântuirea oamenilor. Nu a ridicat glasul asupra împotrivitorilor, ci a biruit prin fapta bună și prin cuvântul adevărului.

Prin întreaga sa viață, Andrei a fost o icoană vie a blândeții lui Hristos și un exemplu pentru toți cei ce se ostenesc în propovăduirea credinței.

Moaștele sale, așezate mai întâi în Constantinopol, apoi mutate în Apus și readuse parțial în Patras în veacurile mai târzii, au fost izvor neîncetat de vindecări și ajutor.

Bolnavii se tămăduiau numai prin atingerea de racla sa, iar cei posedați se izbăveau prin chemarea numelui său. Mulți creștini, aflați în necazuri, primeau ajutor grabnic. Marea și vânturile se linișteau prin rugăciunile făcute către el; cei ce se primejduiau pe ape chemau numele Sfântului Andrei și erau izbăviți.

Și până astăzi, în bisericile și mănăstirile care îi poartă numele, se săvârșesc minuni și semne, ca dovadă a lucrării sale neîncetate în lume.

Cinstirea Sfântului Andrei este o chemare către unitate și credință vie. El ne amintește că începutul oricărei misiuni creștine este iubirea față de Dumnezeu și față de oameni. Așa cum el L-a urmat pe Hristos fără ezitare, tot astfel este chemat fiecare creștin să răspundă chemării dumnezeiești: „Vino după Mine.”

Crucea pe care a primit-o cu bucurie, în chipul literei X, a devenit pentru toate veacurile simbolul răbdării și al jertfei din iubire. Nu de moarte s-a temut Apostolul, ci de despărțirea de Hristos; nu a fugit de suferință, ci a primit-o ca pe o cunună.

El a lăsat Bisericii nu doar amintirea unei vieți sfinte, ci și un drum de urmat – drumul credinței, al smereniei și al iubirii.

Astfel s-a săvârșit viața pământească a Sfântului Andrei, cel dintâi chemat dintre Apostoli, dar lucrarea sa nu s-a sfârșit niciodată. Căci, deși trupul său s-a odihnit în țărână, sufletul lui stă necontenit înaintea Tronului Dumnezeirii, rugându-se pentru toți cei ce îi cheamă numele cu credință.

Biserica, întru pomenirea lui, cântă cu bucurie:

„Bucură-te, Andrei, Apostolule al Domnului, cel ce ai fost întâiul chemat la mântuire și lumina neamurilor!”

Și ne rugăm zicând:

„Sfinte Apostole Andrei, cel ce ai fost chemat de Domnul Hristos la începutul propovăduirii și ai răspândit lumina Evangheliei până la marginile lumii, roagă-te pentru noi, ca să ne lumineze Dumnezeu inimile și să ne întărească în credința cea adevărată.

Ocrotește Biserica și neamul nostru, pe care l-ai binecuvântat cu pașii tăi sfinți, izbăvește-l de nevoi și de primejdii și dăruiește pace, iubire și mântuire tuturor celor ce te cinstesc cu credință și cu dragoste. Amin.”

Astfel se încheie viața, pătimirea și cinstirea Sfântului Apostol Andrei, cel dintâi chemat, propovăduitorul lumii și ocrotitorul neamului nostru.

Prin el, lumina lui Hristos a ajuns și în ținuturile noastre, iar prin credința lui ne-am născut duhovnicește ca popor creștin.

 Slavă lui Dumnezeu pentru toate!