Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan

Viaţa şi ostenelile Sfantului, slăvitului şi
întru tot lăudatului Apostol şi Evanghelist Ioan
(26 septembrie)

Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, supranumit „Cuvântătorul de Dumnezeu”, era fiul lui Zevedei și al Salomiei – aceasta din urmă fiind fiica Dreptului Iosif, logodnicul Fecioarei Maria. El a fost chemat de Hristos din rândul pescarilor pentru a deveni propovăduitor al Evangheliei. Când Domnul, trecând pe malul Mării Galileii, i-a chemat pe Petru și Andrei, a văzut și pe Ioan împreună cu fratele său Iacob, reparându-și mrejele în corabie alături de tatăl lor. La chemarea Mântuitorului, cei doi frați și-au lăsat îndată familia și uneltele, urmându-L fără șovăire.

La primirea sa între apostoli, Hristos l-a numit „fiu al tunetului”, căci vestea Evangheliei sale avea să răsune pretutindeni pe pământ. Ioan s-a atașat cu tot sufletul de Învățătorul său, învățând de la El cuvintele de viață veșnică și urmându-L cu credință curată și cu inimă neprihănită. Pentru curăția și nerăutatea sa, Hristos l-a iubit în chip deosebit și l-a cinstit între cei doisprezece, alegându-l între cei trei ucenici apropiați cărora le descoperea tainele Sale dumnezeiești. Astfel, Ioan a fost martor la învierea fiicei lui Iair, la schimbarea la față pe Muntele Tabor și la rugăciunea cea grea din Grădina Ghetsimani.

Dragostea dintre Hristos și Ioan era una unică. La Cina cea de Taină, Ioan s-a rezemat pe pieptul Domnului și, la îndemnul lui Petru, a întrebat cu îndrăzneală cine este vânzătorul. Spre deosebire de ceilalți ucenici care au fugit în vremea pătimirilor, Ioan a rămas statornic lângă Domnul până la Cruce, împărtășind durerea Maicii Sale. Atunci, Hristos, privind spre Maica Sa și spre ucenicul iubit, l-a rânduit pe Ioan drept fiu al ei, zicând: „Iată mama ta!”, iar de atunci Ioan a purtat grijă de Născătoarea de Dumnezeu ca de propria sa mamă.

După adormirea Fecioarei, Ioan a dus în fruntea alaiului stâlpărea adusă de Arhanghelul Gavriil, apoi, împreună cu ucenicul său Prohor, a plecat spre Asia, unde îi revenise partea de apostolat. În drum, au întâmpinat multe primejdii: furtuni pe mare, naufragiu, sclavie, prigoniri și încercări. Prin puterea lui Dumnezeu, Ioan a scăpat din toate și a ajuns la Efes, unde a început să predice Evanghelia.

La Efes, a făcut minuni mari: a alungat demoni, a vindecat bolnavi, a înviat pe fiul lui Dioscorid și chiar pe acesta din morți, a convertit la credință familii întregi, printre care și pe Romana, o femeie renumită pentru viața sa păcătoasă. Ioan a stat neînfricat în fața mulțimilor care prăznuiau pe zeița Artemis și, prin rugăciunea sa, a dărâmat capiștea idolească, înfruntând diavolii care se ascundeau acolo.

În vremea împăratului Domițian, Ioan a fost prins și dus la Roma. Acolo a suferit chinuri grele: a fost bătut, silit să bea otravă și aruncat într-un cazan cu untdelemn clocotit. Însă, prin puterea Domnului, a rămas nevătămat, uimind mulțimile. În cele din urmă, împăratul, neputând să-l ucidă, l-a trimis în exil pe insula Patmos, unde Ioan a primit descoperirile cerești pe care le-a așternut în cartea Apocalipsei.

Și în Patmos, Sfântul Apostol a săvârșit multe minuni: a vindecat bolnavi, a potolit furtuni pe mare, a prefăcut apa sărată în apă dulce, a alungat duhurile necurate și a adus la credință mulțime de oameni. A înfruntat pe vrăjitorul Chinops, un om temut pentru puterea sa diabolică, și prin rugăciune l-a biruit, pierzându-l în adâncul mării, așa cum odinioară Faraon s-a înecat cu oastea lui.

Pretutindeni, Ioan a propovăduit pe Hristos, a botezat, a întărit comunități de credincioși și a răspândit lumina Evangheliei. Peste tot a fost văzut ca un om al dragostei, al blândeții și al minunilor, un apostol care, prin cuvânt și faptă, a arătat puterea lui Dumnezeu cea vie.

După moartea împăratului Domițian, Ioan a fost eliberat din exilul de pe Patmos și s-a întors la Efes. Aici a trăit până la adânci bătrâneți, păstorind Biserica și întărind pe credincioși.

În Efes, a scris Evanghelia sa, cea mai tainică dintre toate, numită și „Evanghelia duhovnicească”, pentru că dezvăluie adâncimile dumnezeirii lui Hristos. Tot aici a scris și cele trei epistole sobornicești, în care îndeamnă la dragoste și la dreapta credință.

Se spune că, ajuns la mare vârstă, nu mai putea rosti multe cuvinte, ci doar repeta mereu către ucenici: „Fiilor, iubiți-vă unul pe altul!”. Când ucenicii îl întrebau de ce spune mereu același lucru, Ioan răspundea: „Aceasta este porunca Domnului, și de se va împlini aceasta, ajunge”.

Sfântul a rămas până la sfârșit model de dragoste, blândețe și curăție. Nu a murit ca ceilalți apostoli, prin mucenicie, ci a adormit cu pace, fiind singurul dintre cei doisprezece care a trecut la Domnul în chip firesc. Ucenicii săi povestesc că, simțind apropierea sfârșitului, Ioan a ieșit cu ei afară din cetate, s-a așezat într-un mormânt săpat, și, după ce s-a rugat, s-a culcat ca pentru odihnă. Atunci mormântul s-a acoperit singur și nimeni nu a mai aflat trupul lui.

Mai târziu, în fiecare an, la 8 mai, din mormântul său începea să izvorască un praf fin, numit „mană”, care aducea vindecare celor bolnavi. De aceea, Biserica prăznuiește atunci „Izvorârea de mană” a Sfântului Ioan.

Astfel, Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, „ucenicul cel iubit”, a rămas pentru totdeauna chipul dragostei curate față de Hristos, mărturisitor al dumnezeirii Sale și dascăl al Bisericii prin scrierile și minunile lui.