Sfantul Artemie, Sfantul Gherasim, Sfanta Matroana

Pomenirea Sfântului Mucenic Artemie

(20 octombrie)

În vremea împăraților Constantin cel Mare și a fiilor săi, când lumina credinței creștine începea să se răspândească pretutindeni, a trăit un bărbat vestit prin vitejie, înțelepciune și credință curată — Sfântul Artemie. El s-a născut în cetatea Antiohiei, din părinți de neam bun și cu frică de Dumnezeu, care l-au crescut cu învățătură și cu bună rânduială creștinească.

Încă din tinerețe, Artemie s-a arătat a fi nu doar priceput în cele ostășești, ci și râvnitor în cele duhovnicești. Mintea lui era luminată, purtările lui cumpătate, iar inima plină de milă față de cei neputincioși. De aceea, pe măsură ce anii treceau, el se făcea cunoscut și iubit de toți pentru dreptatea, curajul și înțelepciunea sa.

Când împăratul Constantin cel Mare a început să întărească Biserica lui Hristos și să ridice semnul Sfintei Cruci ca steag biruitor în oastea sa, Artemie s-a aflat printre cei mai credincioși și destoinici slujitori ai lui. Împăratul, văzând în el un om de mare vrednicie, l-a ridicat la dregătorii înalte și l-a făcut conducător al unei părți a oștirii sale.

Cu minte dreaptă și cu suflet curat, Artemie se dovedea nu doar un bun ostaș al împăratului pământesc, ci și un adevărat luptător al lui Hristos. El purta în inimă neîncetat semnul crucii și, oriunde mergea, vestea credința cea adevărată.

Se spune că atunci când împăratul Constantin a avut vedenia Crucii pe cer — semn prin care a biruit asupra vrăjmașilor săi —, Artemie a fost unul dintre cei care au primit cu bucurie acest semn ceresc și l-au mărturisit înaintea oștirii. Din acel ceas, viața lui s-a legat pentru totdeauna de Crucea lui Hristos.

După mutarea la Domnul a împăratului Constantin, fiul său, Constantin al II-lea, l-a trimis pe Artemie în Alexandria Egiptului, ca guvernator al cetății și apărător al creștinilor de acolo. În acele vremuri, Egiptul era plin de tulburări: unii rămâneau credincioși lui Hristos, iar alții se întorceau la rătăcirea idolilor. Artemie, cu înțelepciune și bărbăție, a întărit Biserica, a adus pace între creștini și a păzit rânduiala dreaptă a credinței.

În Alexandria, el a fost cunoscut nu doar ca un mare dregător, ci și ca un apărător al celor nedreptățiți și un tată al săracilor. Nu judeca după față, ci după dreptate; nu căuta slava oamenilor, ci voia lui Dumnezeu.

După ce împăratul Constantin cel Mare s-a mutat la Domnul, fiul său Constanțiu a luat conducerea imperiului și, fiind crescut în credința creștină, a păzit pacea Bisericii și a cinstit pe slujitorii lui Hristos. În vremea sa, Sfântul Artemie s-a arătat și mai mult vrednic de dregătoria ce i se încredințase, păzind rânduiala și buna viețuire în Alexandria și în toată țara Egiptului.

Dar diavolul, neputând răbda să vadă credința biruind peste tot, a ridicat iarăși ură și prigoană asupra creștinilor, prin împăratul Iulian, numit mai târziu „Apostatul”, pentru că, deși botezat și crescut în credință, s-a lepădat de Hristos și s-a întors la întunericul închinării la idoli.

Când Iulian a luat împărăția, a început să surpe bisericile, să izgonească pe episcopi și să silească pe creștini să jertfească idolilor. El socotea că, prin cruzime și batjocură, va putea stinge lumina lui Hristos din lume.

Auzind că în Egipt mulți rămân statornici în credință, Iulian a poruncit să fie trimiși acolo ostași care să-i prindă și să-i ucidă pe cei ce nu se închină idolilor. În acel timp, Artemie se afla încă în Alexandria, păstorind poporul cu înțelepciune și cu dragoste.

Văzând răutatea împăratului, nu s-a temut, ci s-a ridicat cu îndrăzneală pentru apărarea credinței. El a scris împăratului, mustrându-l pentru nebunia și cruzimea sa, și l-a sfătuit să-și aducă aminte de Dumnezeu și de judecata veșnică.

Iulian, primind scrisoarea, s-a umplut de mânie și a poruncit ca Artemie să fie adus înaintea sa. Când sfântul a sosit în Antiohia, împăratul l-a privit cu dispreț și i-a zis:

„Cum ai îndrăznit, tu, Artemie, să te împotrivești poruncii împărătești și să rușinezi credința zeilor noștri?”

Iar sfântul, cu fața senină și cu glas liniștit, a răspuns:

„Eu nu m-am împotrivit împăratului, ci m-am împotrivit minciunii și rătăcirii diavolești. Tu nu ești mai mare decât Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pe care L-ai părăsit, și de aceea nu te voi asculta, chiar dacă trupul meu va fi dat la chinuri.”

Aceste cuvinte au aprins și mai mult mânia împăratului. A poruncit ca Artemie să fie dezbrăcat, întins pe pământ și bătut fără milă cu vine de bou. Dar sfântul nu s-a clătinat, ci privea spre cer, rugându-se:

„Doamne Iisuse Hristoase, întărește-mă în această luptă și nu mă lăsa să mă lepăd de Tine!”

După multe chinuri, trupul său era plin de răni și sânge, dar sufletul rămânea neclintit. Mulți dintre cei care priveau pătimirea lui se mirau de tăria sa și, în taină, se întorceau la credința creștină.

Văzând aceasta, Iulian s-a rușinat și a poruncit să fie aruncat Artemie în temniță, până va hotărî ce să facă cu el. În închisoare, sfântul nu înceta a se ruga și a mulțumi lui Dumnezeu pentru că l-a învrednicit să sufere pentru numele Lui. Într-o noapte, i s-a arătat Mântuitorul, strălucind în lumină cerească, și i-a zis:

„Îmbărbătează-te, Artemie! Nu te teme de chinuri, căci Eu sunt cu tine. Curând vei primi cununa cea neveștejită a muceniciei și vei fi cu Mine întru împărăția Mea.”

La auzul acestor cuvinte, sfântul s-a umplut de bucurie și, din acea clipă, nu s-a mai temut de nimic.

După câteva zile, împăratul Iulian a poruncit să fie adus din nou Artemie înaintea sa. Când sfântul a intrat în sala de judecată, trupul îi era slăbit, dar fața îi strălucea de o liniște cerească. Împăratul, privindu-l, a zis cu dispreț:

— Nu te-ai învățat minte, Artemie? Vezi cât de puternici sunt zeii și cât de mari sunt împărații care li se închină! Jertfește-le și vei fi iertat, vei primi iar dregătoria și cinstea ta.

Sfântul a răspuns cu glas liniștit, dar plin de putere:

— Eu am un singur Împărat, pe Hristos, Cel ce a biruit moartea și iadul. Idolii tăi sunt pietre fără suflet, iar tu, împărate, ești mai vrednic de milă decât de frică, căci te-ai făcut rob minciunii. Nu mă vei înfricoșa cu moartea, fiindcă pentru mine moartea este începutul vieții celei veșnice.

Atunci Iulian s-a umplut de mânie și a poruncit ca mucenicul să fie pus pe un pat de fier încins și trupul lui să fie strivit sub greutăți mari. Iar Artemie, suferind chinurile cu răbdare, striga:

— Doamne, primește sufletul meu și nu socoti păcatul lor asupra lor, că nu știu ce fac!

Cei ce priveau pătimirea se minunau cum de nu murea sub atâtea chinuri. Unii plângeau în taină, alții se întorceau la Hristos.

După aceasta, împăratul a poruncit să i se zdrobească oasele și să fie atârnat de un stâlp, cu trupul rupt și plin de sânge. Dar sfântul, în loc să se plângă, cânta psalmi și binecuvânta pe Dumnezeu. Văzându-l, un ostaș l-a întrebat:

— Cum poți, o, omule, să rabzi asemenea dureri și totuși să nu te plângi?

Artemie i-a răspuns:

— Ceea ce vezi sunt chinuri pentru trup; dar sufletul meu se bucură, căci Domnul este cu mine și îngerii Lui mă întăresc. Nici focul, nici fierul, nici moartea nu mă pot despărți de iubirea lui Hristos.

După aceste cuvinte, împăratul a poruncit să fie tăiat cu sabia. Ostașii au dus pe sfânt afară din cetate și, după ce s-a rugat cu lacrimi pentru toți, și-a plecat capul sub sabie, primind cununa cea nestricăcioasă a muceniciei.

Astfel și-a sfârșit viața pământească Sfântul Artemie, marele apărător al credinței și biruitor al diavolului. Era în ziua de 20 octombrie, când cerul s-a luminat și un miros de bună mireasmă a umplut locul acela. Mulți dintre cei de față au mărturisit că au văzut o lumină coborând asupra trupului său, ca o rază de soare.

Trupul sfântului a fost luat de creștini cu evlavie și a fost îngropat în taină, temându-se de prigonitori. Dar Dumnezeu a făcut să izvorască din moaștele lui tămăduiri și minuni fără număr.

După moartea sa, mulți bolnavi veneau la mormântul sfântului și se vindecau. Cei cu duhuri necurate se izbăveau, iar cei neputincioși își recăpătau sănătatea. În fiecare an, creștinii se adunau la mormântul lui, cântând și slăvind pe Dumnezeu pentru slava dată robului Său.

După un timp, sfintele sale moaște au fost mutate cu cinste la Constantinopol, în biserica zidită în numele său, aproape de Biserica Sfântului Ioan Botezătorul. Acolo s-a arătat mare făcător de minuni, izbăvind pe mulți de suferința „herniei” și a altor boli trupești. De aceea, credincioșii l-au chemat adesea în rugăciune ca tămăduitor al durerilor trupești și ajutător în primejdii.

S-a povestit că, în vremea împăratului Iustinian, o mare epidemie se abătuse asupra cetății. Mulți se rugau în biserici, dar molima nu se oprea. Atunci patriarhul și credincioșii au adus cu evlavie moaștele Sfântului Artemie și le-au purtat în procesiune prin oraș. În acea zi, ciuma s-a oprit ca prin minune, iar poporul a slăvit pe Dumnezeu și pe sfântul Său.

Altădată, un bărbat pe nume Leon, fiind bolnav de o rană grea la pântece, s-a rugat la mormântul sfântului. În noaptea aceea i s-a arătat Sfântul Artemie, atingând rana și zicându-i: „Ridică-te și slăvește pe Domnul!” Iar când s-a deșteptat, rana dispăruse, și el a mers la biserică sănătos, mulțumind cu lacrimi.

Nenumărate sunt minunile lui, căci Domnul a binevoit să-l arate tămăduitor și ocrotitor al celor ce suferă, îndeosebi al celor bolnavi de dureri trupești, dar și al celor ce sunt prigoniți pe nedrept sau se află în necazuri mari.

Astfel, credincioșii din Răsărit și din Apus îl cinstesc pe Sfântul Artemie ca pe un mare mucenic și ocrotitor. În fiecare an, la 20 octombrie, Biserica face pomenirea lui, aducându-și aminte de curajul, răbdarea și credința lui nestrămutată.

Viața Sfântului Artemie ne arată că adevărata biruință nu este cea a sabiei, ci a credinței. El a fost general al oștirii pământești, dar s-a făcut biruitor în oastea lui Hristos. A disprețuit slava lumească pentru slava cea cerească și a arătat că nici puterea, nici dregătoria, nici bogăția nu pot înlocui pacea inimii dobândită în Dumnezeu.

Prin curajul său, Artemie a rușinat nebunia împăratului Iulian și a arătat lumii că împărăția lui Hristos este mai tare decât orice stăpânire omenească. Prin răbdarea sa, a învățat pe toți creștinii că suferința pentru adevăr este cea mai mare cinste, iar prin minunile sale, până astăzi, dă mărturie că Dumnezeu este viu și lucrează prin sfinții Săi.

De aceea, să-l chemăm și noi cu credință, zicând:

„Sfinte Mare Mucenice Artemie, ostaș al lui Hristos și tămăduitor al bolnavilor, roagă-te pentru noi păcătoșii, ca să dobândim sănătate trupească și sufletească, pace și mântuire!”

Întru pomenirea lui, Biserica cântă:

Cu bărbăție ai luptat, purtătorule de biruință, Artemie,

și, prin credință, ai biruit pe vrăjmașii cei nevăzuți.

Pentru aceasta, ai primit cununa cea neveștejită

și te bucuri acum în slava cea cerească.

Roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru sufletele noastre! Amin!