Sfântul Cuvios Avramie

Cuviosul Avramie Sihastrul si Fericita Maria, nepoata lui
(29 octombrie)

Fericitul și cuviosul Avramie s-a născut din părinți binecredincioși, care l-au crescut din pruncie în frica și dragostea lui Dumnezeu. De la vârste fragede, tânărul se deprindea cu viața bisericească: asculta cu sete dumnezeieștile Scripturi, cerceta slujbele, postea și se ruga cu râvnă. Văzându-i curăția și blândețea, părinții l-au iubit peste măsură, dar, neînțelegând chemarea lui către viața îngerească, îl îndemnau cu stăruință să se căsătorească. Multă vreme s-a împotrivit tânărul Avramie acestui gând, dar, din ascultare față de părinți, a primit în cele din urmă să se însoare. În ziua nunții, după obiceiurile vremii, s-a făcut mare veselie. Însă, în a șaptea zi după nuntă, stând Avramie în casa sa, o lumină duhovnicească i-a străpuns inima și a simțit cu putere dorul de Dumnezeu. Fără să spună nimănui nimic, s-a ridicat și a plecat din casă, lăsând lumea pentru totdeauna.

Povățuit de harul dumnezeiesc, a ieșit din cetate și, la o depărtare de câteva stadii, a aflat o colibă părăsită. Acolo s-a așezat cu bucurie, mulțumind lui Dumnezeu că l-a scăpat de tulburarea lumii și hotărând să se dedice cu totul mântuirii sufletului. Când părinții și rudele lui au aflat de dispariția lui, l-au căutat pretutindeni, cu durere și mirare. După șaptesprezece zile de căutări, l-au găsit într-o chilie, rugându-se în lacrimi. Uimiți, l-au întrebat de ce a făcut aceasta, iar fericitul le-a răspuns cu blândețe: „Nu vă mirați, ci preamăriți pe Dumnezeu, Cel ce m-a scăpat de deșertăciunea lumii. Rugați-vă pentru mine, ca să am răbdare până la sfârșit și să pot purta jugul Domnului. Lăsați-mă să viețuiesc aici, în liniște, pentru dragostea Lui, și să împlinesc voia Sa cea sfântă”.

Văzând hotărârea lui neclintită, părinții i-au zis „Amin” și l-au binecuvântat. Fericitul i-a rugat să nu-l mai tulbure cu vizite, ci să-l lase în tăcere. Și astfel, închizând ușa chiliei, a lăsat doar o mică fereastră prin care primea hrană. Acolo a început să trăiască o viață de rugăciune, de post și de adâncă smerenie, înfrânându-și trupul și luminându-și mintea. Curând, vestea despre el s-a răspândit în tot ținutul, iar mulți veneau la el pentru sfat și mângâiere, căci Domnul îi dăduse darul înțelepciunii și al cuvântului.

După zece ani de pustnicie, părinții lui au trecut la Domnul, lăsându-i o mare avere. Sfântul însă, iubind sărăcia, n-a părăsit rugăciunea sa pentru bunuri materiale, ci a trimis un prieten să împartă totul la săraci. Din acel moment, n-a mai avut nimic pe pământ: doar o haină, o rasă, un vas mic pentru hrană și o rogojină pe care se odihnea. Cinzeci de ani a viețuit astfel, fără să-și schimbe rânduiala, arzând în dragoste de Dumnezeu și neclintit în înfrânare.

Într-o vreme, într-un sat mare de lângă cetate, locuiau numai păgâni elini, care se închinau idolilor și nu primeau credința creștină, oricâți preoți și monahi ar fi fost trimiși acolo. Episcopul locului, văzând zadarnice toate încercările, și-a adus aminte de Avramie și a zis clerului său: „Nu am văzut om mai desăvârșit ca el. Îl voi hirotoni preot și îl voi trimite acolo; răbdarea și dragostea lui vor înmuia inimile acelor oameni”.

Așadar, episcopul a mers la chilia sfântului și i-a spus de misiune. Avramie s-a smerit adânc, spunând că nu este vrednic, dar episcopul i-a răspuns: „Aici te mântuiești singur, acolo vei mântui și pe alții. Ce este mai mare?”. Atunci cuviosul, cu lacrimi, a zis: „Fie voia lui Dumnezeu!”.

A fost luat din chilie și trimis în acel sat păgân. Pe drum se ruga: „Doamne, Tu știi neputința mea, trimite harul Tău, ca numele Tău să se slăvească!”. Ajuns acolo, a văzut poporul rătăcit și a plâns. A ridicat ochii spre cer, zicând: „Doamne, nu părăsi lucrarea mâinilor Tale!”.

A cerut apoi ajutorul prietenului său din cetate, care i-a trimis bani pentru a ridica o biserică. În puțin timp, a zidit o biserică frumoasă, asemenea unei mirese împodobite. După ce a sfințit-o, s-a rugat în lacrimi: „Doamne, luminează-i pe acești oameni și adună-i în casa Ta!”. Apoi a mers și a sfărâmat idolii, iar păgânii, furioși, l-au bătut și l-au alungat. Noaptea însă s-a întors și, intrând în biserică, s-a rugat pentru mântuirea lor.

Trei ani a răbdat Avramie chinuri, fiind bătut, târât, izgonit și batjocorit. Dar nu s-a plâns, ci i-a iubit mai mult, rugându-se pentru ei și numindu-i „părinți, frați și fii”. Răbdarea lui i-a cutremurat. Într-o zi, toți locuitorii s-au adunat și au zis: „Cu adevărat acest om este trimis de Dumnezeu! De n-ar fi adevărate cuvintele lui, n-ar fi răbdat atâtea chinuri!”. Atunci au alergat cu toții la biserică, au căzut în genunchi și au strigat: „Slavă lui Dumnezeu Celui viu!”.

Avramie s-a bucurat nespus și i-a botezat pe toți — aproape o mie de suflete — în numele Sfintei Treimi. De atunci i-a învățat neîncetat, zi și noapte, Scripturile, taina credinței și calea mântuirii. După un an, văzând credința lor statornică, s-a rugat lui Dumnezeu să-i păzească și, ca să nu-și piardă liniștea monahală, a plecat în taină, întorcându-se la chilia sa.

Când poporul a venit la biserică și n-a mai găsit pe păstorul lor, a plâns cu amar și s-a dus la episcop. Acesta a trimis oameni să-l caute, dar nimeni nu l-a găsit. Văzând totuși credința poporului, episcopul a hirotonit preoți și diaconi dintre ei și i-a binecuvântat. Când a auzit Avramie acestea, s-a bucurat, zicând: „Slavă Ție, Doamne, că ai întărit lucrarea mâinilor Tale!”. Apoi s-a retras din nou în singurătate.

Dar vrăjmașul diavol, văzând izbânzile sale, s-a pornit cu ură asupra lui. A încercat să-l înalțe prin mândrie, arătându-i o lumină falsă și zicându-i: „Fericit ești, că nimeni n-a plinit voia mea ca tine”. Dar Avramie a cunoscut înșelăciunea și a zis: „Depărtează-te, înșelătorule! Nădejdea mea este Hristos, iar numele Lui e zidul meu nebiruit!”. Și îndată arătarea a pierit ca fumul.

Altădată, diavolul s-a arătat noaptea cu zgomote și năluciri, dar sfântul îl biruia cu psalmi și rugăciuni. Apoi a venit în chip de tânăr și a cântat psalmi, dar Avramie i-a răspuns: „Dacă știi că sunt fericiți cei fără de prihană, pentru ce îi tulburi? Pe cei ce iubesc pe Dumnezeu nu-i poți birui!”.

După multe astfel de încercări, vrăjmașul a fost rușinat și alungat, iar Avramie a rămas neclintit, trăind în lacrimi și rugăciune neîncetată, fără să râdă vreodată, fără să se ungă cu untdelemn, mereu gata de moarte, cu sufletul curat ca aurul lămurit în foc.

După ani mulți, fratele lui Avramie a murit, lăsând o fiică orfană de șapte ani. Au adus-o la unchiul ei, care a așezat-o într-o chilie alăturată și a învățat-o Scriptura, psalmii și rugăciunea. Copila Maria a crescut asemenea unui înger, postind, rugându-se și viețuind în curăție. Douăzeci de ani a trăit astfel, ca o porumbiță nevinovată, până când diavolul, neputând birui pe unchi, a încercat s-o prindă pe ea.

Un monah viclean, doar cu numele călugăr, venind la Avramie, a văzut-o pe Maria și s-a aprins de poftă. A ispitit-o vreme îndelungată, până ce a înșelat-o. Căzând, tânăra a fost cuprinsă de groază și deznădejde, socotind că nu mai are iertare. Plângând, a fugit într-o cetate străină și s-a ascuns într-o casă de păcătoși.

După plecarea ei, Avramie a văzut în vis un balaur uriaș care înghițea o porumbiță. A înțeles mai târziu că era sufletul nepoatei sale. Doi ani s-a rugat pentru ea cu lacrimi. Aflând într-un târziu unde se află, s-a deghizat în ostaș și a mers la ea. Când a văzut-o, împodobită și desfrânată, inima i s-a sfâșiat, dar s-a stăpânit, ca să nu o sperie. A stat cu ea la masă, prefăcându-se că este un străin, și a vorbit cu blândețe.

Când s-au retras în cameră, a prins-o de mâini, și, dezvăluindu-și chipul, a spus printre lacrimi: „Fiica mea, Măria, nu mă cunoști? Eu sunt unchiul tău, cel care te-am crescut! Unde ți-e curăția, unde rugăciunile tale? De ce nu mi-ai spus păcatul tău, ca să mă rog pentru tine?”.

Maria, cuprinsă de rușine, nu a putut vorbi. El a continuat: „Nu te teme! Asupra mea să fie păcatul tău. Ridică-te și vino cu mine! Domnul este milostiv, și Efrem, prietenul meu, se roagă pentru tine”.

În lacrimi, Maria a căzut la picioarele lui și a zis: „De mai este iertare pentru mine, merg cu tine!”. Apoi, lăsând toate averile, s-a întors cu unchiul ei la chilie. Acolo, Avramie a închis-o în chilia cea dinăuntru, iar el s-a mutat în cea din afară. Din acea clipă, Maria a început o pocăință atât de mare, încât rugăciunile și lacrimile ei covârșeau pe cele ale multor nevoitori. Dumnezeu, văzând sinceritatea ei, i-a iertat păcatul și i-a dăruit harul tămăduirii bolnavilor.

Fericitul Avramie a trăit încă zece ani după aceasta. Văzând lacrimile și pocăința nepoatei sale, s-a mângâiat și a slăvit pe Dumnezeu. Apoi, la vârsta de șaptezeci de ani, și-a dat sufletul cu pace în mâinile Domnului. Mulțime de credincioși a venit la înmormântarea lui, iar bolnavii primeau tămăduire de la trupul său.

Fericita Maria a mai trăit cinci ani după moartea unchiului său, în post, rugăciune și lacrimi neîncetate. Cei care treceau pe lângă chilia ei noaptea auzeau plânsul și suspinul ei, ca o tânguire de pocăință. Iar când Domnul a rânduit sfârșitul ei, s-a mutat cu pace, intrând în bucuria Stăpânului ei. Astfel, cea care plânsese mult pe pământ s-a făcut părtașă veseliei celor cerești, împreună cu Sfântul Avramie și cu toți sfinții, slăvind pe Dumnezeu Cel milostiv, în vecii vecilor. Amin.