Sfantul Cuvios Chiriac Sihastrul

Viaţa Cuviosului Părintelui nostru
Chiriac Sihastrul († 556)
(29 septembrie)

Cuviosul Chiriac s-a născut în Corint, dintr-o familie credincioasă: tatăl său, Ioan, era preot al Bisericii sobornicești, iar mama sa se numea Evdochia. Venirea lui pe lume s-a petrecut în vremea împăratului Teodosie cel Mic, către sfârșitul domniei acestuia. Încă din copilărie a arătat daruri deosebite și s-a legat prin rudenie și prin credință de Petru, episcopul Corintului. Acesta l-a rânduit ca citeț în Biserică. Chiriac, având dragoste arzătoare pentru Sfintele Scripturi, își petrecea aproape tot timpul citind și meditând la lucrările minunate ale lui Dumnezeu, mirându-se cum, de la începutul lumii, Domnul a purtat de grijă mântuirii oamenilor. Își amintea de Avraam, de Moise, de David, de profeți și drepți, și se minuna mai ales de taina cea mare: nașterea Domnului din Fecioară și biruința Lui prin Cruce asupra iadului. Aceste gânduri l-au aprins cu dorința de a urma pilda celor plăcuți lui Dumnezeu.

Într-o duminică, aflându-se la biserică, a auzit cuvintele Evangheliei: „Cel ce voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Simțind că acestea îi sunt adresate, a părăsit totul și, fără să-și anunțe părinții, a mers la malul mării. Acolo s-a îmbarcat pe o corabie ce pleca spre Palestina. Avea doar 18 ani, dar ardea de dorința de a se închina în Sfânta Cetate a Ierusalimului și de a-I sluji lui Dumnezeu în deplină lepădare de sine.

Ajuns în Ierusalim, pe vremea episcopului Anastasie, a cunoscut un om al lui Dumnezeu, Evstorghie, care întemeiase o mănăstire lângă Sion. Chiriac s-a oprit acolo, deprinzând primele rânduieli monahale. Auzind însă de Sfântul Eftimie, vestit pentru asprimea și sfințenia vieții sale, a cerut binecuvântare să meargă la lavra acestuia. Eftimie, văzând în el har și râvnă, l-a primit cu dragoste și l-a încredințat lui Gherasim, egumenul de la Iordan. Sub povățuirea acestuia, Chiriac s-a nevoit cu ascultări grele: lucra în bucătărie, aducea apă, tăia lemne, toate făcându-le cu recunoștință. Postea aspru, mâncând pâine și apă abia la două zile, iar vinul îl amesteca întotdeauna cu apă. În toate arăta o înfrânare uimitoare, care l-a făcut iubit de bătrânul Gherasim.

În Postul Mare, Gherasim îl lua cu sine în pustia Ruva, unde petreceau în rugăciune până la sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim. După moartea lui Eftimie și apoi a lui Gherasim, Chiriac a rămas în lavra întemeiată de primul, unde a primit și hirotonia diaconiei. Aici s-a legat de un prieten, Toma, dar pronia i-a despărțit: Toma a fost hirotonit episcop al Etiopiei. Rămas singur, Chiriac a sporit în tăcere și rugăciune, viețuind zece ani în chilia sa.

Văzând tulburări între mănăstiri, s-a retras la mănăstirea Suchiei, întemeiată de Hariton, unde a trăit peste 30 de ani. A fost hirotonit preot și rânduit canonarh, iar nevoința lui era atât de mare încât spunea că soarele nu l-a văzut niciodată mâncând sau mâniindu-se. Noaptea citea întreaga Psaltire, pregătindu-se pentru rugăciunea de la miezul nopții.

Ajuns la 70 de ani, a dorit viață mai aspră și s-a retras în pustia Hatufa. Hrana lui erau verdețuri amare pe care Dumnezeu, la rugăciunea lui, le-a îndulcit, așa încât s-au hrănit din ele patru ani. A săvârșit minuni: a tămăduit un tânăr chinuit de diavol și a vindecat pe ucenicul său. Pentru a fugi de oameni, s-a retras tot mai adânc în pustiu, în locuri numite Ruva și apoi Susachim, unde a viețuit ca un înger. Dumnezeu îi trimitea ajutor: ploaie în vreme de secetă, animale supuse, între care un leu care îi păzea verdețurile și îl apăra de tâlhari.

În tot acest timp, Sfântul Chiriac s-a ridicat și ca apărător al dreptei credințe. S-a împotrivit cu tărie rătăcirilor origeniste, a întărit pe cei slabi și a profețit pieirea conducătorilor ereziei. Scriitorul vieții sale, Chiril, mărturisește cum, mergând la el cu o scrisoare, a primit cuvânt de întărire și a văzut cum proorocia lui despre sfârșitul ereticilor s-a împlinit.

În pustiu a cunoscut și oameni ascunși în sfințenie, precum o femeie numită Maria, care trăise 18 ani în asceză, hrănindu-se cu bob și apă. Chiriac a preaslăvit pe Dumnezeu pentru astfel de vieți tainice.

Ajuns la vârsta de 107 ani, părinții mănăstirii l-au chemat aproape de ei, temându-se să nu-i piardă binecuvântarea la ceasul trecerii. S-a mutat în peștera Sfântului Hariton și acolo și-a petrecut ultimii doi ani. Încă era plin de putere, rugător și lucrător neobosit, sfătuind pe toți. Când boala i-a vestit sfârșitul, a chemat pe egumen și pe frați, i-a binecuvântat și, cu ochii spre cer, și-a dat sufletul în mâinile Domnului în ziua de 29 septembrie. A trăit 109 ani, viață plină de nevoințe și de daruri dumnezeiești.

Frații l-au îngropat cu cântări și psalmi, slăvind pe Dumnezeu pentru un asemenea plăcut al Său. Viața lui a rămas pildă de răbdare, înfrânare, credință și iubire de Dumnezeu, iar pomenirea lui este prăznuită împreună cu alți sfinți mucenici și cu Cuviosul Teofan, în aceeași zi binecuvântată.