Sfântul Cuvios Siluan Athonitul

24 septembrie

Cuviosul Siluan (Simeon Ivanovici Antonov) s-a născut în anul 1866 într-o familie modestă de țărani ruși, cu șapte copii: cinci băieți și două fete. Tatăl său, un om de credință, blând și înțelept, i-a fost primul model de viață duhovnicească.

Încă din copilărie, la vârsta de patru ani, Simeon și-a propus ca atunci „când va fi mare să-L caute pe Dumnezeu în tot pământul”. Mai târziu, aflând despre viața și minunile Sfântului Ioan Zăvorâtul, a înțeles că nu trebuie să străbată lumea pentru a-L găsi pe Dumnezeu, ci că El este prezent prin sfinții Săi.

La 19 ani, plin de râvnă, a cunoscut o puternică schimbare lăuntrică și a simțit chemarea vieții monahale. Totuși, tatăl său i-a cerut să-și împlinească mai întâi serviciul militar. Curând, această stare de har l-a părăsit, iar Simeon a început să ducă o viață asemănătoare tinerilor de vârsta lui, căzând în ispite și păcate. Însă glasul Maicii Domnului, care i s-a arătat în vis, i-a redeschis inima către Dumnezeu și l-a ridicat din cădere.

Ca militar la Sankt Petersburg, Simeon a fost apreciat pentru disciplina și blândețea sa. Totuși, gândul său era mereu îndreptat spre pocăință și Sfântul Munte Athos, unde trimitea uneori bani. La finalul stagiului militar, s-a întors acasă, dar nu după mult timp s-a îndreptat spre Athos, „Grădina Maicii Domnului”.

La 26 de ani a intrat în mănăstirea rusească Sfântul Pantelimon. Acolo a cunoscut viața monahală în toată asprimea ei: rugăciuni îndelungate, post, privegheri, ascultare și muncă. Într-o seară, rugându-se înaintea icoanei Maicii Domnului, a primit darul rugăciunii inimii, care izvora neîncetat.

Dar curând a fost încercat de cumplite ispite și chinuri demonice. După luni de suferință și deznădejde, în paraclisul Sfântului Ilie i s-a arătat Hristos cel Viu. Întregul său trup a fost cuprins de focul harului și de lumina dumnezeiască. Această experiență l-a marcat pentru toată viața.

Urma, însă, o cale anevoioasă: timp de 15 ani a trăit între revărsări de har și părăsiri dureroase, cu lupte cumplite împotriva mândriei și a demonilor. Într-o noapte de disperare, a primit răspunsul Domnului: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”. Această descoperire l-a învățat că rădăcina păcatului este mândria și că adevărata biruință stă în smerenie.

De atunci, Siluan și-a trăit viața între rugăciune, smerenie și dragoste pentru întreaga omenire. Duhul Sfânt l-a învățat să se roage cu lacrimi pentru „întreg Adamul” – pentru toți oamenii, cunoscuți sau necunoscuți.

Spre finalul vieții, îndemnat de dragostea sa pentru oameni, și-a așternut în scris experiențele duhovnicești, descoperite mai târziu de Arhimandritul Sofronie, cel care le-a publicat.

Cuviosul Siluan a trecut la Domnul în liniște, pe 24 septembrie 1938, senin și cufundat în rugăciune. Moartea lui a fost la fel de blândă și smerită ca întreaga sa viață.

Prin viața și însemnările sale, Siluan Athonitul rămâne o mărturie vie că Dumnezeu este Iubire – o iubire nemărginită și necuprinsă, care se revarsă asupra întregii omeniri.