Sfantul Cuvios Stelian, ocrotitorul pruncilor si al mamelor

Cuviosul Părinte Stelian Paflagonul
(26 noiembrie)

Cuviosul Stelian s-a născut într-o familie de creștini evlavioși, într-o perioadă tulburată din istoria Răsăritului ortodox, când Imperiul Bizantin era zguduit de prigoanele iconoclaste. Împărați puternici, aprinși de dorința de a înlătura cinstirea sfintelor icoane, dezlănțuiseră persecuții dure împotriva tuturor celor care apărau tradiția Bisericii. În acei ani au căzut victime numeroși ierarhi, teologi, preoți, monahi și credincioși simpli, care mărturiseau cu statornicie credința adevărată.

În mijlocul acestei epoci zbuciumate, părinții lui Stelian trăiau o durere personală cumplită: deși erau oameni înstăriți și credincioși, toți copiii lor mureau la scurt timp după naștere. În cele din urmă, doar un singur prunc a rămas în viață – Stelian – asupra căruia s-au revărsat întreaga iubire și toate nădejdile lor, dar și o teamă necontenită de a nu-l pierde. Această situație a marcat adânc copilăria viitorului cuvios, sădind în el o dragoste neobișnuită pentru copii și o sensibilitate aparte pentru suferința celor lipsiți sau încercați.

Crescut într-un cămin plin de credință, îndrumat din fragedă vârstă pe calea bisericii, Stelian a deprins repede frumusețea vieții duhovnicești. Biserica din orașul său i-a devenit ca o a doua casă, un loc în care simțea suflul viu al prezenței dumnezeiești și în care se hrănea neîncetat cu rugăciune. După moartea ambilor părinți, rămas singur pe lume, tânărul a hotărât că cea mai dreaptă mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru darul vieții este să se dăruiască cu totul slujirii Sale. A vândut întreaga avere moștenită, împărțind totul săracilor și celor lipsiți, apoi a pornit spre una dintre numeroasele mănăstiri care împodobeau atunci pământul creștin al Asiei Mici.

Cuviosul s-a așezat într-o mănăstire din Paflagonia, nu departe de vechea Cezaree a Capadociei, locul de obârșie al Sfântului Vasile cel Mare. Acea regiune muntoasă era un adevărat centru al vieții monahale din acea vreme: dealurile și munții erau presărați cu sihăstrii, iar peșterile adânci adăposteau monahi retrași în liniștea rugăciunii. Multe dintre aceste locuri păstrează și astăzi urme de frescă și inscripții, mărturii ale unei intense trăiri creștine.

În mănăstirea aleasă, Stelian a intrat cu inimă smerită și cu dor aprins după o viață cât mai curată. A făcut ascultare cu strictețe, urmând cu fidelitate povețele bătrânilor iscusiți în viața duhovnicească. Văzând râvna și maturitatea sa lăuntrică, starețul a rânduit pregătirea lui Stelian pentru primirea harului preoției. Dar, asemenea marilor sfinți care s-au considerat nevrednici de cinste atât de înaltă – precum Sfântul Grigorie Teologul sau Sfântul Ioan Gură de Aur – Stelian, în adânca sa smerenie, a cerut binecuvântarea de a se retrage în pustie, pentru a-L sluji pe Dumnezeu în tăcere, nevoință și rugăciune neîntreruptă.

Cuviosul s-a retras într-una dintre peșterile din apropierea mănăstirii, unde a viețuit ani mulți în post aspru și rugăciune curată. Deși într-o sihăstrie aspră, între stânci și tăcere, inima sa nu s-a închis niciodată față de oamenii necăjiți. Credincioșii care veneau la el pentru sfat și rugăciune descopereau în Stelian un suflet blând, plin de compasiune, și adesea îi împărtășeau grijile și durerile lor.

Într-o vreme, în acele părți s-a abătut o molimă grea care lovea mai ales copiii. Auzind de această nenorocire și amintindu-și de suferințele părinților săi, Stelian s-a mișcat de milă adâncă. Cu lacrimi și cu inimă arzătoare s-a rugat lui Dumnezeu pentru încetarea bolii și pentru salvarea celor mici. Rugăciunile sale au fost primite, iar molima a încetat, asemenea minunii prorocului Ilie care, la Sarepta Sidonului, a readus la viață pe fiul văduvei.

De atunci înainte, vestea despre puterea rugăciunilor sale s-a răspândit repede. Mamele cu prunci bolnavi veneau necontenit la peștera lui, cu nădejde în ajutorul Sfintei Treimi prin rugăciunile cuviosului. De foarte multe ori plecau vindecați și plini de bucurie, dând slavă lui Dumnezeu și binecuvântând numele lui Stelian. În ciuda faimei ce creștea necontenit în jurul său, cuviosul rămânea în adâncă smerenie, ferindu-se de orice laudă omenească și punând toate izbânzile numai în seama milostivirii divine.

În această stare de rugăciune arzătoare, de iubire jertfelnică pentru cei suferinzi și de curăție sufletească, Cuviosul Stelian și-a încheiat viața pământească, trecând cu pace la cele veșnice. Moaștele sale, descoperite neputrezite, au fost așezate în biserica mănăstirii sale. Și după mutarea sa la Domnul, ajutorul său nu a încetat: mulți credincioși primeau vindecări și întărire sufletească stând înaintea sfintelor sale moaște.

Văzând evlavia poporului, mărturiile nenumăratelor minuni și cinstirea neîncetată cu care credincioșii îl înconjurau, Biserica a hotărât canonizarea cuviosului, înscriindu-l în rândul sfinților făcători de minuni. Ca zi de prăznuire a fost rânduită data de 26 noiembrie, ziua trecerii sale la cele veșnice, când creștinii îi aduc mulțumire pentru ajutorul său grabnic, mai ales pentru ocrotirea minunată a copiilor. Amin!