Sfântul Cuvios Teodor Studitul

Sfântul Cuvios Teodor Studitul
(11 noiembrie)

În vechea capitală a Bizanțului, Constantinopol, trăia odinioară un bărbat de neam ales și cu multă avuție, pe nume Fotin. El era unit în căsătorie cu o femeie binecuvântată și virtuoasă, Teoctista, amândoi fiind oameni cu inimă curată, cucernici și plini de temere de Dumnezeu. Din această familie vrednică a venit pe lume copilul lor, Teodor, căruia i-au dat o creștere aleasă încă din primele zile, botezându-l după rânduiala creștină și povățuindu-l cu grijă spre învățarea cărților și a virtuților. Încă din copilărie se vedea asupra lui o lumină a chemării dumnezeiești, iar părinții, dornici să-l crească în frica Domnului, i-au dat o educație aleasă.

În acele vremuri însă, Imperiul era cuprins de tulburare: se dezlănțuise erezia iconoclastă, iar împăratul Constantin Copronim prigonea cu înverșunare pe cei ce cinsteau sfintele icoane. Fotin și soția sa, neputând suferi păgânătatea și prigoana împăratului, au părăsit fără ezitare atât slava lumească, cât și cinstirile pe care le aveau la curte. Au împărțit săracilor averile lor bogate, au luat asupra lor chipul monahicesc și au petrecut restul vieții în smerenie și rugăciune, ajungând la desăvârșire duhovnicească.

Tânărul Teodor, crescut în duhul înțelepciunii dumnezeiești, s-a făcut, în scurtă vreme, un bărbat învățat, strălucit în filosofie și retorică, neîntrecut în tâlcuirea Scripturilor și în apărarea dreptei credințe. A avut o minte ageră și o inimă arzătoare, încât ereticii n-au putut niciodată să-l biruiască în cuvânt sau în raționament.

După moartea răului împărat Copronim, i-a urmat fiul său Leon, care, moștenind credința stricată a tatălui, a continuat tulburarea Bisericii, dar domnia lui nu a fost lungă. După el a venit pe tron binecredincioasa împărăteasă Irina, împreună cu fiul ei, Constantin, iar pacea lui Hristos a coborât din nou asupra poporului. Irina, fiică vrednică a Bisericii, a chemat în jurul ei mulțime de părinți cuvioși și, împreună cu Patriarhul Tarasie, a alcătuit la Niceea Marele Sinod Ecumenic al VII-lea. Acolo au fost condamnați ereticii, iar cultul sfintelor icoane a fost reașezat cu cinste în Biserică. Între cei adunați la acest sinod se afla și sfântul Platon, unchiul lui Teodor, mare luminător al monahilor, după a cărui povățuire Teodor și frații săi, Iosif și Eftimie, au primit viața călugărească.

Platon i-a dus pe acești tineri dornici de desăvârșire într-un loc liniștit, numit Sacudion, unde au întemeiat o mănăstire și o biserică închinată Sfântului Ioan Teologul. Aici Teodor a strălucit ca o lumină nestinsă: tânăr de neam bun, crescut în bogăție, el s-a smerit până la pământ, alegând cele mai grele și mai smerite lucrări – tăiatul lemnelor, purtarea apei, săparea grădinilor, căratul pietrei, slujirea bolnavilor, curățenie și orice alt lucru umil. Vedeai în el un înger în trup, neobosit în post, priveghere, rugăciune și ascultare. Din ochii săi curgeau adesea lacrimi curate, mărturie a focului lăuntric pentru Dumnezeu.

În alimentație era cumpănit, nu se fălea cu postiri peste rânduială, ci își ascundea nevoințele din smerenie. Nu mânca decât cât să nu slăbească, iar frații vedeau în el o icoană vie a vieții îngerești. Între timp, se adâncea neîncetat în citirea Scripturilor și în scrierile Sfinților Părinți, mai ales ale Sfântului Vasile cel Mare, pe care le socotea hrană duhovnicească.

Văzând patriahul și Platon virtuțile lui Teodor, l-au silit să primească treapta preoției, deși el o socotea peste vrednicia sa. Mai apoi Platon, îmbătrânind, a dorit să-i lase conducerea mănăstirii, iar frații, cu un glas, l-au cerut egumen. De atunci, Teodor a devenit povățuitorul nu doar al comunității locale, ci și al multor suflete din toată împărăția, fiind lumină neasemănată pentru monahism și pentru Biserică. A îndreptat rânduieli, a așezat reguli de viețuire, a mustrat pretențiile lumești ale unor călugări și a stat neclintit pentru adevăr, fără teamă de oameni.

Când împăratul Constantin al VI-lea a căzut în nelegiuirea de a-și lepăda soția și a lua în locul ei rudenie de sânge, Teodor, aprins de râvnă pentru Legea lui Hristos, a ridicat glasul împotriva fărădelegii. Nu l-a plecat nici aurul trimis drept mită, nici amenințările. Pentru aceasta, împăratul a trimis ostași care au bătut cu cruzime pe Teodor și pe frații lui, trimițându-i în surghiun. Teodor a răbdat toate cu demnitate, îndemnând și pe alții să rămână statornici în adevăr. După moartea tiranului, a fost adus cu cinste înapoi și mângâiat de Biserică și împărăteasă.

Mai apoi a fost chemat să conducă slăvita mănăstire Studion din Constantinopol, unde a rânduit viața chinovială la un nivel de desăvârșire și strictețe nemaivăzut, adunând sute, apoi mii de monahi. A rânduit slujbe, ascultări, pravile, discipline, meșteșuguri, a scris canoane, a alcătuit cântări duhovnicești și a făcut din Studion un far duhovnicesc pentru toată lumea ortodoxă.

Dar iarăși s-a ridicat furtună împotriva sfintelor icoane, prin împăratul Nichifor, apoi mai cumplit prin Leon Armeanul, și iarăși Teodor a stat ca un stâlp neclintit al Ortodoxiei. A mustrat împărați, a îndreptat clerici, a luminat poporul. A îndurat bătăi cumplite, temnițe întunecate, foame, frig, exiluri repetate. A fost târât din loc în loc, rănit, amenințat cu moartea, dar niciodată n-a cedat. Își păstra viața și suflarea doar prin harul lui Hristos, împărtășindu-se tainic în temniță, răbdând cu vitejie și bucurie pentru numele Domnului.

Numeroase minuni au însoțit viața și exilul său. A vindecat bolnavi, a eliberat demonizați, a întors suflete rătăcite la adevăr, a mustrat tirani și a proorocit moartea celor ce huleau credința. După ani grei de mucenicie fără sabie, a fost eliberat. S-a întors iarăși și iarăși a slujit Bisericii, întărind credincioșii, povățuind ucenici, împăcând suflete, învățând, mângâind, luminând.

Spre sfârșitul vieții, s-a retras cu ucenicii în liniște, unde, ajuns la bătrânețe slăbită, a căzut în boală. Mulțime de călugări, episcopi, monahi și credincioși au alergat să-i asculte ultimele cuvinte și să primească binecuvântarea lui. Deși trupul îi era slăbit, sufletul ardea ca o flacără vie, și cu dragoste părintească i-a sfătuit pe toți să rămână în dreapta credință și în ascultarea lui Hristos.

Și după ce a săvârșit încă o dată Sfânta Liturghie, simțind că se apropie de ceasul trecerii, a chemat frații, i-a binecuvântat, i-a îndemnat să păstreze comoara credinței și, în timp ce monahii cântau psalmul, a adormit blând, predându-și sufletul în mâinile îngerilor. În acel ceas, un sfânt pustnic a văzut cerurile deschise și cete de îngeri coborând să ia sufletul marelui mărturisitor al lui Hristos.

După mutarea sa la cele veșnice, multe minuni s-au săvârșit la mormântul lui și prin chemarea numelui său: bolnavi s-au vindecat, stihiile s-au îmblânzit, demonii au fost izgoniți, otrăvile au pierit, iar cei în necazuri au primit ajutor și mângâiere. Așa a fost viața și sfârșitul sfântului Teodor Studitul, mare luminător al Bisericii, stâlp al Ortodoxiei, păzitor al sfintelor icoane, părinte al monahilor și martir fără sânge, care prin răbdare, prin lacrimi și prin jertfă a proslăvit pe Dumnezeu Cel în Treime slăvit, căruia i se cuvine cinstea în vecii vecilor. Amin.