Sfantul Ioan cel Milostiv, Sfantul Cuv. Nil Pustnicul

Viaţa celui dintre Sfinţi Părintele nostru Ioan cel Milostiv, Patriarhul Alexandriei
(12 noiembrie)

Viaţa Sfântului Ioan cel Milostiv, Patriarhul Alexandriei, pomenit la 12 noiembrie, ne dezvăluie chipul unui om ales de Dumnezeu, crescut în frică sfântă şi dragoste de aproapele încă din pruncie. Născut în insula Cipru, fiu al lui Epifanie, un ighemon vestit, tânărul Ioan a primit o educaţie aleasă, fiind îndrumat nu doar spre învăţătura lumească, ci mai ales spre înţelepciunea cea duhovnicească. Frica de Dumnezeu, socotită temelia adevăratei înţelepciuni, i s-a sădit adânc în inimă încă din anii fragezi. Ajungând la maturitate, deşi sufletul îi era aplecat către cele cereşti, a ascultat îndemnul părinţilor şi s-a căsătorit, având copii. Dar prin judecăţile cele neînţelese ale lui Dumnezeu, a pierdut întâi pe copiii săi, iar apoi şi pe soţia lui, rămânând singur în lume, dezlegat de legăturile trupeşti şi liber pentru chemarea duhovnicească.

De atunci înainte, văzând în toate voia lui Dumnezeu, Ioan s-a dăruit pe sine cu deplină râvnă slujirii Domnului, petrecând în rugăciune neîncetată, în osteneli pentru binele semenilor şi mai ales în milostenie, pe care o socotea lucrare împărătească şi izvor de îndurare cerească. Pentru viaţa sa plină de virtuţi, a fost iubit şi cinstit de toţi, iar Dumnezeu l-a preamărit înaintea oamenilor, până şi împăratul Heraclie arătându-i cinste şi bunăvoinţă. Când scaunul patriarhal al Alexandriei a rămas liber, prin voia lui Dumnezeu, împăratul l-a ridicat pe Ioan la această treaptă înaltă, iar sfântul, deşi smerit şi fără dor de slavă, a primit chemarea şi hirotonia, devenind păstor al Bisericii Alexandriei.

După ce a început păstorirea, întâia oară s-a nevoit să cureţe turma lui Hristos de seminţele rătăcirii eretice, ridicate de Petru, numit Fulon şi Cnafeul, cel ce îndrăznise să adauge cuvinte greşite la cântarea „Sfinte Dumnezeule”, ca şi cum Dumnezeirea ar fi pătimit. Sfântul Ioan a respins această hulă cu bărbăţie şi a întărit dreapta credinţă, după care s-a întors cu toată fiinţa spre slujirea iubirii creştine. Nu lăsa pe nimeni să plece mâhnit dinaintea sa, nu întorcea pe nimeni fără ajutor, ci hrănea pe flămânzi, îmbrăca pe cei goi, răscumpăra robi, cerceta bolnavi şi ocrotea străini, făcând din milostenie respiraţia vieţii sale. Milostenia sa era ca un râu neostoit care împarte apă celor însetaţi, iar darul său nu se împuţina, pentru că purta în suflet cuvântul Domnului: „Cu ce măsură veţi măsura, cu aceea vi se va măsura”.

La începutul slujirii sale, i-a chemat pe iconomii bisericii şi le-a poruncit să cerceteze cetatea şi să scrie pe cei săraci, numindu-i „domnii mei”, căci în săraci vedea chipul lui Hristos şi mijlocul mântuirii sale. Au fost găsiţi şapte mii cinci sute de nevoiaşi cărora sfântul le-a rânduit hrană zilnică din averile bisericii. Când perşii au pustiit Ierusalimul şi au dus în robie pe mulţi creştini, Sfântul Ioan nu a rămas nepăsător: a trimis corăbii cu grâu şi aur ca să-i răscumpere şi să-i mângâie, slobozeşte pe mulţi din lanţuri, ridicându-i din suferinţe ca un adevărat păstor.

Pentru a putea asculta durerile oamenilor, şi-a rânduit două zile pe săptămână în care sta la porţile bisericii, primind pe oricine avea nevoie, judecând drept, împăcând pe cei certaţi şi alinând necazurile lor, cu gândul că dacă el îndrăzneşte să intre oricând prin rugăciune la Dumnezeu, nici el nu trebuie să oprească pe oameni de a se apropia de el. Când nu venea nimeni să-i ceară ceva, se întrista socotind că în acea zi nu a adus nimic lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor sale.

Era neobosit în milostenie şi nu cerceta faţa celui ce cerea, căci spunea: „Nu dăm din ale noastre, ci din ale lui Hristos”. Pentru a întări credinţa iconomilor, le-a povestit vedenia tinereţii sale, în care Milostenia i se arătase ca o fecioară împodobită, spunând că l-a coborât pe Dumnezeu pe pământ şi L-a făcut să Se întrupeze din iubire pentru oameni. De atunci, orice dădea săracilor, se convingea prin dovezi minunate că Dumnezeu îi întorcea însutit, până când, ruşinându-se de a-L mai ispiti pe Domnul, a încetat să mai socotească răsplata.

Multe fapte de milostenie ale sfântului strălucesc cu putere: a ajutat un străin de trei ori, chiar dacă sluga îl recunoscuse că venise de fiecare dată sub alt chip; a ajutat un negustor de mai multe ori, iar când acela a pierdut de trei ori totul, Sfântul Ioan, cunoscând prin duhul necurăţia câştigului lui, tot nu l-a părăsit, ci i-a dat o corabie a bisericii plină cu grâu, iar Dumnezeu, prin minune, i-a întors negustorului bogăţii peste aşteptare. Când iconomii au ascuns aur, nedând cât poruncise sfântul unui om jefuit, Dumnezeu a descoperit printr-o femeie binecredincioasă necredinţa lor, şi sfântul i-a ruşinat cu blândeţe, dar cu dreptate, arătându-le că ascunderea lor a micşorat darul pe care Dumnezeu voia să-l trimită.

Odată, când foametea a cuprins Alexandria şi Sfântul Ioan cheltuise tot şi încă rămăsese dator, un cleric a încercat să cumpere o treaptă bisericească oferind grâu şi aur. Sfântul l-a mustrat pentru îndrăzneală şi în acea clipă au sosit două corăbii cu grâu trimise de Dumnezeu, spre ruşinea celui ce credea că Biserica se poate clădi pe târguieli lumeşti.

Blândeţea sa era asemenea blândeţii lui Hristos. A căutat împăcarea cu un cleric mâniat asupra lui, căzând singur la picioarele acestuia şi cerând iertare, înainte de a îndrăzni să atingă Sfântul Altar. Când nepotul său a fost ocărât, l-a învăţat că adevărata nobleţe nu vine din sânge, ci din faptele cele bune, şi în loc să pedepsească pe cel ce ocărâse, a făcut bine, scutindu-l de povara birului, uimiind astfel toată cetatea. Amin!

Cuviosul Părintele nostru Nil Pustnicul
(12 noiembrie)

Cuviosul Nil pomenit tot în 12 noiembrie, era de neam bun din Constantinopol şi, primind învăţătură aleasă, a ajuns om de mare înţelepciune şi cuvântător iscusit. A fost eparh în vremea împăratului Mavrichie şi a trăit cu cinste în lume, având soţie şi doi copii. Dar văzând zădărnicia lumii, schimbarea tuturor celor vremelnice şi instabilitatea norocului pământesc, a dorit bunătăţile cele veşnice şi nepieritoare. Astfel, s-a sfătuit cu soţia sa, au împărţit săracilor averile, au eliberat robi, iar apoi şi-au împărţit copiii: ea luând pe fiică şi intrând în mănăstire, el luând pe fiul său Teodul şi plecând la Muntele Sinai.

În pustie, Cuviosul Nil a primit chipul monahicesc şi s-a nevoit în post, rugăciune şi smerenie împreună cu fiul său. Când barbarii au năvălit şi au ucis mulţi călugări, iar pe Teodul l-au luat rob, Nil s-a tânguit cu amar, dar Dumnezeu a ocrotit pe băiat şi episcopul Eliuziei l-a răscumpărat, hirotonindu-l cleric. Nil, aflând de aceasta, a mers în acea cetate, a fost primit cu cinste şi hirotonit preot. După ce şi-a recăpătat fiul, s-a întors în Sinai, unde a trăit ani mulţi în pustie, scriind cuvinte de mare folos duhovnicesc şi epistole pline de înţelepciune, iar la sfârşit a trecut cu pace la Domnul. Amin!