Sfântul Mucenic Areta, Sfânta Sevastiana

Pătimirea Sfântului Mucenic Areta şi a celor împreună cu dânsul
(24 octombrie)

În vremea când în pământul grecesc domnea împăratul Iustin, iar peste Etiopia stăpânea împăratul Elezvoi, amândoi bărbați drepți și credincioși, s-a ridicat în Arabia, care odinioară se numea Sava (pământul omiriților), un împărat fără de lege, numit Dunaan, evreu necredincios, hulitor al numelui Domnului Iisus Hristos și cumplit prigonitor al creștinilor.

Toți sfetnicii și ostașii lui erau deopotrivă evrei sau păgâni care se închinau soarelui, lunii și idolilor. Acest împărat s-a hotărât să stârpească din țara sa orice urmă a credinței creștine, dorind să șteargă până și pomenirea numelui lui Hristos de pe pământul omeriților.

El prigonea fără cruțare Biserica lui Dumnezeu, ucigând pe cei care refuzau să se lepede de credință și să primească legea evreiască. Vestea cruzimii lui a ajuns până în Etiopia, iar împăratul Elezvoi, auzind de prigoana ridicată asupra creștinilor, s-a mâniat tare și, adunându-și oastea, a pornit împotriva lui Dunaan. După lupte grele, l-a biruit și l-a făcut tributal, întorcându-se apoi în pace la locul său.

Dar Dunaan, plin de mândrie și ură, n-a rămas mult timp supus. După puțină vreme s-a ridicat din nou, încălcând legământul făcut, și a pricinuit mari pierderi oștilor lui Elezvoi. Întărindu-se, a pornit o prigoană și mai cumplită împotriva creștinilor, dând poruncă să fie uciși fără milă toți cei ce nu primeau legea evreiască.

În toată împărăția lui doar într-o singură cetate, numită Negran, se mai slăvea cu îndrăzneală numele lui Hristos. Cetatea aceasta, mare și bogată, era sub stăpânirea lui Dunaan, dar locuitorii ei păstraseră credința cea adevărată încă din vremurile împăratului Constantie, fiul marelui Constantin. Atunci trimisese împăratul niște soli înțelepți în ținutul Sava, care îi învățaseră pe oameni credința în Hristos și ridicaseră biserici, aducând poporul la lumină.

De atunci, dreapta credință înflorea în Negran, se ridicau mănăstiri și se înmulțea viața monahală; oamenii trăiau în curăție și evlavie, iar între ei nu era îngăduită nicio altă credință.

Dar diavolul, neputând suferi această înflorire duhovnicească, l-a înarmat pe Dunaan împotriva cetății. Auzind că locuitorii din Negran nu vor să se supună poruncilor lui și refuză să se lepede de Hristos, a pornit cu o oaste nenumărată și a înconjurat cetatea, jurând să-i piardă pe toți.

Trimitea soli strigând: „Aruncați jos semnele voastre blestemate – adică Sfintele Cruci – de pe biserici și lepădați-vă de Cel răstignit, dacă vreți să trăiți!”.

Iar creștinii din Negran îi răspundeau cu tărie:

„Mai degrabă ne vei ucide, decât să ne întorci de la Hristos, Mântuitorul nostru!”.

Dunaan, neputând să le biruie tăria, a hotărât să-i înfometeze. Însă cetatea avea hrană din belșug pentru mulți ani. Atunci a recurs la înșelăciune: s-a prefăcut împăciuitor, trimițând vorbă că dorește doar darea obștească și că nu le va face niciun rău, jurându-se pe legea lui.

Locuitorii, oameni curați la inimă, au crezut jurământul și i-au deschis porțile. El însă, intrând în cetate ca un lup în turma oilor, și-a arătat curând adevărata față: i-a legat pe bătrâni și pe fruntași, le-a jefuit casele și a început cumplită prigoană.

A poruncit să fie aduși toți preoții, monahii și fecioarele închinate lui Dumnezeu – patru sute douăzeci și șapte la număr – și i-a aruncat în foc, zicând: „Aceștia sunt pricina nebuniei celor care cinstesc pe Cel răstignit!”.

Pe fruntașii cetății, între care era și Sfântul Areta, un bătrân de 95 de ani, înțelept și cinstit, i-a pus în lanțuri. Împăratul l-a batjocorit, încercând să-l facă să se lepede, dar Areta i-a răspuns cu înțelepciune:

„Noi credem că dumnezeirea lui Hristos este necuprinsă de suferință, iar omenirea Lui a pătimit pentru noi. Nu există chin de care să ne temem pentru El, căci mai degrabă murim decât să ne lepădăm!”.

Dunaan, rușinat de bătrânul mucenic, a încercat prin daruri și lingușiri să-i abată de la credință, dar toți au răspuns într-un glas:

„Nu ne lepădăm de Tine, Hristoase, Cuvinte al lui Dumnezeu!”.

Atunci tiranul i-a osândit la moarte, dar mai întâi s-a întors împotriva femeilor și copiilor creștinilor, tăindu-le pe toate cu sabia, pentru că nu voiau să se lepede. Multe dintre fecioarele monahii se întreceau între ele, dorind să moară mai întâi pentru Mirele Hristos.

Între ele era și o văduvă aleasă, pe nume Singlitichia, femeie tânără, frumoasă și foarte evlavioasă, care trăia în post și rugăciune împreună cu cele două fiice ale ei.

Dunaan, aflând despre ea, a chemat-o la sine și a încercat să o ispitească cu promisiuni de slavă și bogăție, dacă se va lepăda de Hristos. Dar femeia i-a răspuns:

„Cinstea ta este pentru mine necinste. Nu vreau slava celor ce hulesc pe Dumnezeul meu. Bucuria mea este să rabd pentru Hristos!”.

Mânios, împăratul a poruncit să fie purtată prin cetate cu batjocură, cu capul descoperit, dar ea zicea femeilor care plângeau pentru ea:

„Nu vă întristați, căci ziua aceasta îmi este mai de bucurie decât ziua nunții mele, căci merg către Mirele ceresc!”.

Văzând statornicia ei, împăratul i-a ucis amândouă fiicele înaintea ochilor și a poruncit ca sângele lor să-i fie dat mamei să-l bea. Iar ea a zis:

„Mulțumescu-Ți, Doamne, că m-ai învrednicit să gust jertfa fiicelor mele!”.

Apoi și-a plecat capul sub sabie și a murit cu slavă.

A doua zi, împăratul i-a adus pe Areta și pe cei trei sute patruzeci de creștini legați, mustrându-i și hulind pe Hristos. Sfântul Areta i-a răspuns cu blândețe și tărie:

„Tu ești călcător de jurământ și nelegiuit. Dumnezeu va lua curând împărăția ta și o va da unui om drept și credincios. Iar eu mă bucur că voi muri pentru Hristos!”.

Apoi s-a întors către popor și le-a zis:

„Nu vă temeți de moarte. Ce este mai slăvit decât a muri pentru Hristos? Cel ce se va lepăda de El pentru viața aceasta vremelnică, acela să piară cu ea!”.

Toți au strigat într-un glas că sunt gata să moară.

Dunaan i-a condamnat la tăiere, iar sfinții, ducându-se la locul osândei, s-au rugat:

„Doamne, primește sângele robilor Tăi și ridică iarăși Biserica Ta!”.

Mai întâi a fost tăiat Sfântul Areta, apoi ceilalți mucenici, și astfel s-au învrednicit de cununile cerești.

O femeie credincioasă, văzând cele petrecute, și-a uns copilul de cinci ani cu sângele sfinților. Pentru aceasta a fost prinsă și arsă de vie. Pruncul, dorind să moară cu mama lui, s-a aruncat în foc, îmbrățișând-o, și amândoi s-au făcut jertfă bineplăcută lui Dumnezeu.

După vărsarea atâtor sângeroase prigoane, chiar boierii lui Dunaan s-au înspăimântat și l-au rugat să înceteze. El s-a oprit pentru o vreme, dar a luat în robie mii de femei și copii, împovărând cetatea Negranului.

Apoi Dumnezeu a trimis semn: un foc dumnezeiesc a coborât din cer și a ars mulți ostași ai evreului. Dar el, ca alt Faraon, a rămas împietrit, trimițând scrisori împăratului Persiei și stăpânitorului sarazinilor, îndemnându-i și pe aceia să prigonească pe creștini.

Auzind împăratul Iustin din Constantinopol, s-a mâniat și a trimis scrisoare arhiepiscopului Alexandriei, Asterie, poruncindu-i să-l îndemne pe Elezvoi, împăratul Etiopiei, să pornească iarăși război împotriva lui Dunaan. Elezvoi, plin de râvnă, a adunat oaste puternică și, după ce iarna a trecut, a pornit la război.

Înainte de plecare, s-a rugat lui Dumnezeu și a mers la un monah sfânt, Zinon, care i-a spus:

„De vei birui, făgăduiește că vei lăsa împărăția și te vei face monah”.

Împăratul a jurat, iar monahul l-a binecuvântat.

Războiul a fost mare, dar Dumnezeu a fost cu creștinii. O furtună puternică i-a trecut corăbiile peste lanțurile de fier cu care Dunaan împiedicase marea. Elezvoi a biruit în lupte și a cucerit cetatea Fare, scaunul împărăției. Dunaan, pierzându-și mințile, s-a legat singur în lanțuri de aur, iar creștinii l-au prins viu și l-au dus înaintea lui Elezvoi. Împăratul etiopian l-a tăiat cu mâna sa, răzbunând sângele sfinților.

După biruință, Elezvoi a zidit biserici, a ridicat din nou lăcașul ars din Negran și a pus peste cetate pe fiul Sfântului Areta. A curățit pământul omiriților de păgânătate și a întărit credința creștină.

Apoi, împlinindu-și făgăduința, a lăsat tronul și s-a retras într-o mănăstire, unde, îmbrăcat în haine simple, a trăit în post, rugăciune și smerenie cincisprezece ani, până ce s-a mutat cu pace la Domnul.

Astfel s-au sfârșit mucenicii din Negran și împăratul Elezvoi, cel ce a răzbunat sângele lor, primind cunună cerească.

Slavă lui Dumnezeu, Celui ce a întărit pe sfinții Săi și a rușinat pe hulitorii numelui Lui, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Viața Sfintei Mucenițe Sebastiana

24 octombrie

În vremea împărăției lui Dometian, în cetatea numită Marchian, viețuia o femeie deosebită prin credință și curaj, Sfânta Muceniță Sevastiana. Ea trăia cu adâncă evlavie, mărturisind pe Hristos fără teamă, iar vestea despre credința ei s-a răspândit până la urechile guvernatorului Serghie. A fost pârâtă că este creștină, iar guvernatorul, dorind să o aducă la lepădarea credinței, a poruncit să fie adusă înaintea sa.

Acolo, în fața dregătorului, Sevastiana a mărturisit cu tărie că este ucenică a Sfântului Apostol Pavel, de la care a primit și Sfântul Botez, și că este gata să-și dea viața pentru Hristos. Mărturisirea aceasta a stârnit furia guvernatorului, care a poruncit ca sfânta să fie bătută cu măciuci de plumb peste tot trupul. După cumplitele bătăi, a fost aruncată în temniță.

În întunericul închisorii, i s-a arătat Sfântul Apostol Pavel, cel ce o botezase, și i-a spus cu blândețe:

„Bucură-te, Sevastiano, și nu te mâhni, căci trebuie să mergi legată în cetatea ta pentru mărturisirea lui Hristos.”

Aceste cuvinte i-au adus mângâiere și putere sufletească.

După șapte zile, guvernatorul a poruncit ca sfânta să fie scoasă din temniță. A făcut să se aprindă un cuptor mare, ale cărui flăcări se ridicau cu putere, și a dat poruncă să fie aruncată în el. Fără teamă, Sevastiana s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci și s-a aruncat singură în mijlocul văpăii. Dar, prin puterea lui Dumnezeu, a rămas nevătămată. Flăcările nu i-au atins nici hainele, nici trupul, și ea a ieșit din cuptor neatinsă, spre uimirea tuturor celor de față.

Atunci sfânta a ridicat ochii spre cer și a făcut rugăciune, iar răspunsul ceresc nu a întârziat: s-a auzit un glas tunător, urmat de fulgere, tunete și grindină năprasnică, care au stins focul cu totul. Mulți dintre cei de față au fost loviți și răniți, iar guvernatorul, înfricoșat, a fugit împreună cu ostașii lui.

După ce furtuna s-a potolit, Serghie a întrebat-o:

„Cine ești tu, femeie? Ce putere te apără și din ce loc vii?”

Dar sfânta a rămas tăcută.

Aflând din mărturia celor din jur că Sevastiana era originară din Mitropolia Iracliei, guvernatorul a trimis-o legată acolo, la dregătorul Pompian, pentru a fi judecată din nou. Pe drum, îngerul Domnului i s-a arătat și i-a zis:

„Îndrăznește, fiica lui Dumnezeu, căci vei sta înaintea guvernatorului Pompian și eu voi fi cu tine.”

Când a ajuns în Iraclia, a fost dusă înaintea lui Pompian. Acesta, cu și mai multă cruzime, a poruncit să fie spânzurată de un lemn și strujită fără milă timp de trei ceasuri. Trupul i-a fost sfâșiat, dar din rănile ei se revărsa o mireasmă minunată, asemenea miresmei de mir. În timp ce era chinuită, Sevastiana se ruga în taină, cu atâta liniște și pace, încât cei de față credeau că trupul ei a rămas fără suflet.

După această cumplită schingiuire, a fost coborâtă și aruncată înaintea fiarelor sălbatice. Au fost eliberați asupra ei un leu uriaș și o leoaică foarte aprigă. Însă, prin lucrarea lui Dumnezeu, leul s-a apropiat de sfântă, s-a plecat la picioarele ei și, luând glas omenesc, a început să o laude și să-i mărturisească sfințenia, mustrând pe păgâni pentru necredința lor. Leoaica, la rândul ei, s-a făcut blândă și s-a așezat lângă Sevastiana ca un mielușel.

Văzând această minune, guvernatorul s-a cutremurat și, neputând birui altfel, a dat hotărârea finală: să-i fie tăiat capul.

Astfel, Sfânta Muceniță Sevastiana a fost dusă afară din cetate și acolo i s-a tăiat cinstitul cap. În clipa aceea, din rana ei n-a curs sânge, ci lapte alb ca zăpada, semn al curăției și al harului dumnezeiesc care o întărea.

Păgânii, înverșunați până la capăt, au pus trupul și capul ei într-un sac, l-au umplut cu trei sute de litri de plumb și l-au legat bine, aruncându-l în mijlocul mării, ca să nu mai poată fi găsite sfintele ei moaște.

Dar îngerul Domnului a sfărâmat legăturile sacului și a purtat trupul sfintei până la locul numit Risiston. Acolo, o femeie nobilă și credincioasă, pe nume Amia, a aflat trupul Sfintei Sevastiana. Cu mare evlavie, l-a înfășurat în pânză curată, l-a uns cu miresme scumpe și l-a așezat cu cinste în același loc, la Risiston, unde, de atunci, multe minuni s-au săvârșit spre slava lui Hristos Dumnezeu, Cel ce Se preamărește întru sfinții Săi.