Sfantul Mucenic Luchian, Sfantul Cuvios Eftimie cel Nou

Viaţa şi pătimirea Cuviosului Mucenic Lucian, prezbiterul Antiohiei celei Mari
(15 octombrie)

Sfântul Lucian s-a născut în cetatea Samosatelor din Siria, din părinți credincioși și temători de Dumnezeu. Rămas orfan la doisprezece ani, a împărțit întreaga avere moștenită celor săraci și a ales să ducă o viață aspră și curată, dedicându-se învățăturii Sfintelor Scripturi și rugăciunii. Din tinerețe s-a deprins cu post și înfrânare, neconsumând vin, ci doar apă, și mâncând o singură dată pe zi, de multe ori doar pâine și apă. Uneori, din dorința de a se curăți sufletește, nu gusta nimic zile întregi. Viața lui era plină de rugăciune și lacrimi, căutând fericirea celor care plâng pentru Dumnezeu. Iubea tăcerea, găsindu-și alinarea doar în gândul la cele dumnezeiești, iar fața sa era adesea tristă, semn al smereniei și al nevoinței sufletești. Când vorbea, cuvintele îi erau pline de înțelepciune, izvorâte din Sfintele Scripturi, pe care le medita necontenit.

Prin viața sa curată și prin adânca înțelepciune, Lucian a devenit un om vestit și respectat, fiind hirotonit preot în Antiohia. Dorea din tot sufletul ca și alții să ajungă la cunoașterea adevărului și la dreapta credință, mai ales tinerii, de aceea a întemeiat o școală și a adunat mulți ucenici. Îi învăța nu doar să citească și să înțeleagă Scripturile, ci și să trăiască potrivit cu ele, îndrumându-i prin fapte bune. Era un scriitor iscusit, lucrând neobosit și folosind munca mâinilor sale pentru a se întreține pe sine și pe cei nevoiași. Cu râvnă și credință, a îndreptat textele Vechiului și Noului Testament, care fuseseră alterate de eretici, traducându-le cu grijă din greacă în ebraică. Harul lui Dumnezeu se revărsa asupra lui atât de mult, încât se spunea că uneori era văzut de oameni, iar alteori nu, ca și cum ar fi fost învăluit de o lumină tainică.

Vestea despre el s-a răspândit pretutindeni, ajungând până la urechile împăratului păgân Maximian Galeriu, care prigonea cumplit pe creștini, dorind să distrugă Biserica lui Hristos. După ce îi ucisese pe sfinții Antim al Nicomidiei și Petru al Alexandriei, împăratul a aflat și despre Lucian și a poruncit să fie prins. Sfântul, temându-se de slăbiciunea trupului omenesc, s-a ascuns o vreme, însă un preot numit Pangratie, rătăcit de la dreapta credință și plin de invidie, l-a trădat, arătând unde se afla. A fost prins și dus în Nicomidia, pentru a fi chinuit.

În acele vremuri, împăratul dăduse poruncă să fie uciși până și copiii creștinilor, asemenea lui Irod. Li se dădeau cu forța mâncăruri jertfite idolilor, iar cei care refuzau erau omorâți. Doi frați de neam bun, crescuți în credință, au fost aduși înaintea judecătorului, care a încercat să-i ademenească cu vorbe dulci și daruri. Ei însă au refuzat, spunând: „Părinții ne-au învățat să nu mâncăm din jertfele idolilor, căci astfel L-am mânia pe Hristos”. Pentru aceasta, au fost bătuți fără milă, dar n-au cedat. Atunci un învățător păgân le-a uns capetele, rase de păr, cu o alifie de muștar iute și le-a pus capetele în vase încinse. Cei doi au murit în chinuri, iar cel mai mare, văzându-și fratele mai mic dându-și sufletul, a strigat: „Ai biruit, frate! Dumnezeu îți este ajutor!”, apoi și-a dat și el viața.

Aceste întâmplări s-au petrecut în Nicomidia, acolo unde fusese adus și Sfântul Lucian. Pe drum, trecând prin Capadocia, el a văzut ostași care se lepădaseră de Hristos de frica judecătorilor și i-a mustrat cu blândețe și tărie. Le-a spus că pentru un împărat pământesc își riscă viața, dar pentru Împăratul ceresc se tem să sufere. Cuvintele lui i-au mișcat atât de adânc, încât patruzeci dintre acei ostași s-au întors la credință și au primit moartea mucenicească, mărturisind numele lui Hristos.

Ajuns în Nicomidia, Sfântul Lucian a aflat acolo mulți creștini cuprinși de frică, unii ascunzându-se, alții gata să se lepede de credință. I-a întărit prin cuvânt și prin exemplul său, îndemnându-i să nu se teamă de cei care pot ucide trupul, dar nu și sufletul. Printre ucenicii săi era și o fecioară numită Pelaghia, care, ca să nu fie batjocorită, s-a aruncat de la o fereastră înaltă și a murit, primind cununa muceniciei.

Împăratul Maximian, auzind despre frumusețea și puterea cuvântului lui Lucian, s-a temut că, dacă l-ar vedea față în față, ar putea fi el însuși convins de credința lui. De aceea, a poruncit ca discuția cu el să se poarte printr-o perdea. Îi promitea daruri și cinste, dar sfântul l-a disprețuit, râzând de cuvintele lui viclene. Întristat, împăratul a poruncit să fie aruncat în temniță, unde a fost supus la chinuri cumplite: bătut, flămânzit, însetat, legat în lanțuri și așezat pe cioburi ascuțite, pe care a zăcut patruzeci de zile.

În ajunul sărbătorii Botezului Domnului, dorind să se împărtășească, Sfântul Lucian s-a rugat lui Dumnezeu să-i împlinească dorința. Și Dumnezeu a rânduit ca, fără știrea străjerilor, câțiva credincioși să intre în temniță, aducându-i pâine și vin. Atunci le-a spus: „Stați împrejurul meu și faceți din voi biserică vie. Pe pieptul meu să puneți Sfintele Daruri, căci va fi altar viu al Dumnezeului celui viu.” Așa a săvârșit Sfânta Liturghie în temniță, împărtășind pe toți cei de față cu Trupul și Sângele Domnului.

A doua zi, când soldații au venit să vadă dacă mai trăiește, Sfântul Lucian a strigat de trei ori: „Sunt creștin!” și, rostind acestea, și-a dat sufletul în mâinile lui Hristos. Trupul său a fost aruncat în mare, legat de o piatră, dar după treizeci de zile, prin voia lui Dumnezeu, trupul său nestricat a fost adus la mal de niște delfini. Ucenicul său, Glicherie, împreună cu alți credincioși, l-au ridicat cu bucurie și l-au îngropat cu cinste. Mai târziu, împărăteasa Elena, mama Sfântului Constantin cel Mare, a ridicat o biserică pe mormântul său, spre pomenirea și cinstirea lui în veci.

Cuviosul Eftimie cel Nou a fost la început un om dreptcredincios, care a trăit cu soția sa în pace și curăție. Apoi, mișcat de dragostea față de Dumnezeu, a părăsit lumea și s-a retras în pustie, unde a dus o viață aspră, asemenea marilor sihaștri din vechime. A îndurat frigul, arșița, foamea și ispitele, chinuindu-și trupul prin post și osteneli, dar hrănindu-și sufletul cu rugăciune neîncetată. Viața lui curată și smerită a fost o pildă pentru îngeri și o groază pentru diavoli. A devenit povățuitor al monahilor, un tată duhovnicesc pentru ucenicii săi, pe care i-a învățat calea mântuirii. După mulți ani de nevoință, a fost chemat de Domnul la odihna veșnică, primind răsplata celor care s-au ostenit pentru credință.

În aceeași zi este pomenit și un monah mucenic, al cărui nume nu s-a păstrat. Acesta, din neascultare, și-a părăsit starețul și a fost prins de păgâni în Alexandria. A refuzat să se închine idolilor și, pentru aceasta, i s-a tăiat capul. Trupul lui a fost pus în altarul bisericii, dar în timpul Sfintei Liturghii racla sa se ridica singură și ieșea afară, rămânând acolo până la sfârșitul slujbei, semn că era legat duhovnicește de canonul neascultării. După ce duhovnicul său l-a dezlegat, minunea a încetat și trupul a rămas în altar.

Tot în această zi sunt pomeniți sfinții mucenici Sarvil și sora sa Vivea, care au pătimit în Edessa pe vremea împăratului Traian, și cuviosul episcop Savin. Prin viețile și jertfa lor, acești sfinți au mărturisit adevărul credinței și au arătat puterea lui Dumnezeu, Celui ce Se preamărește întru sfinții Săi, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.