Sfântul Sfințit Mucenic Elefterie, Episcopul Iliriei

Pătimirea Sfântului Mucenic Elefterie, Episcopul Iliricului

(15 decembrie)

În vremea în care la Roma domnea împăratul Elie Adrian, plin de râvnă pentru cultul idolilor, a strălucit în lume Sfântul Elefterie, asemenea unei stele luminoase răsărite din marea cetate a Romei. Provenea dintr-o familie aleasă, nobilă și bogată, iar mama sa, Antia, dobândise o faimă și o cinstire și mai mare datorită credinței ei în Hristos. Ea fusese luminată de însuși Sfântul Apostol Pavel, care o botezase și o întărise în adevăr, astfel încât, născând pe copil, i-a dat numele de Elefterie și l-a crescut în duhul credinței celei drepte.

Când copilul a ajuns la o anumită vârstă, Antia l-a închinat lui Dumnezeu, prin mâinile arhiepiscopului Romei, Anichit, ca pe o jertfă vie și curată. Arhiepiscopul, văzând la acest tânăr o fire aleasă, înclinată spre virtute, l-a primit între clerici, iar pe la cincisprezece ani l-a rânduit diacon. La optsprezece ani l-a hirotonit preot, iar la douăzeci de ani, văzând în el o înțelepciune neobișnuit de matură pentru vârsta sa, l-a ales episcop al Iliricului.

Graba aceasta nu era un abuz, nici o nepotrivire cu rânduiala Bisericii; căci darurile și virtuțile lui Elefterie se arătau atât de mari, încât toți cei care îl ascultau erau atrași cu ușurință la credința cea adevărată. Cuvântul său era plin de putere, blândețe și lumină, făcându-i pe mulți elini să lase rătăcirea idolilor și să primească botezul lui Hristos. Pentru ca lumina să nu rămână ascunsă, ci să lumineze cât mai multe suflete, a fost ridicat în scaunul episcopal, iar rodul acestei lucrări s-a văzut în mulțimea celor care au primit credința.

Dar, precum se întâmplă adeseori, vrăjmașul mântuirii, diavolul, zavistuind lucrarea sfântului, s-a pornit cu furie împotriva lui. Neputând însuși să-l rănească, a ațâțat pe împăratul Adrian să pornească o prigoană aprigă împotriva creștinilor și, înainte de toate, să-l prindă pe Elefterie, cel ce lumina pe mulți. Astfel împăratul a trimis pe voievodul Felix cu poruncă aspră de a-l aduce pe episcop legat la Roma.

Felix l-a aflat pe Elefterie slujind și învățând în biserică, fiind înconjurat de credincioși. Intrând în lăcaș cu chipul împietrit și cu asprimea celor ce aduc moartea, a rămas uimit de înfățișarea blândă și de măreția sufletească a sfântului. Auzind învățătura lui cea dulce și înțeleaptă, s-a înmuiat la inimă și, aproape fără să-și dea seama, s-a transformat din prigonitor în ucenic. Cuvântul lui Elefterie îi pătrunsese atât de adânc în suflet, încât, uitând cu totul de porunca împăratului, a căzut la picioarele episcopului și n-a mai voit să se despartă de el. Ca și famenul Candachiei în vechime, Felix a cerut botezul și l-a primit din mâinile sfântului.

Împreună au plecat la Roma, nu ca prizonier și temnicer, ci ca păstor și ucenic. Acolo, Elefterie a fost adus înaintea împăratului, care, văzându-l tânăr și frumos și amăgindu-se că-l poate câștiga, l-a întrebat cu dispreț pentru ce a părăsit credința strămoșească și s-a alipit unui Dumnezeu pe Care el Îl numea om mort pe cruce. Sfântul nu s-a grăbit să-i răspundă, urmând tăcerii lui Hristos înaintea lui Pilat; iar când a vorbit, cuvintele lui au fost asemenea unei săbii duhovnicești: a mustrat rătăcirea închinării la idoli, arătând neputința lor și mărturisind pe Dumnezeul cel viu și adevărat, ziditorul cerului și al pământului.

Mânia împăratului s-a aprins, și a poruncit să fie întins gol pe un pat de aramă încins cu jăratec dedesubt. Mulți dintre cei prezenți îl compătimeau, socotind că un bărbat atât de vrednic nu merită o astfel de moarte. Dar Dumnezeu a prefăcut flăcările în rouă, iar Elefterie s-a ridicat nevătămat, plin de bucurie, cântând psalmi. Același lucru s-a petrecut și când a fost pus pe un grătar încins peste care se turna untdelemn fierbinte: focul s-a stins, iar sfântul a rămas neatins.

În ciuda minunilor vădite, Adrian a înverșunat și mai mult prigoana. A urmat tigaia cu ceară și smoală încinsă; însă și acolo s-a arătat mila lui Dumnezeu, căci și de această dată mucenicul a rămas nevătămat. Nedumerit, împăratul a chemat pe eparhul cetății, Coremon, priceput în inventarea pedepselor, pentru a găsi un mijloc de a-l frânge pe sfânt. Coremon însă, luminat în taină de rugăciunile lui Elefterie și învățat mai înainte în ascuns de Felix, s-a lăsat cuprins de credință și a mărturisit înaintea împăratului că Dumnezeul creștinilor este adevăratul Dumnezeu. Drept urmare a fost osândit să fie aruncat în cuptorul de aramă pregătit pentru Elefterie, dar a ieșit de acolo nevătămat. După aceea i s-a tăiat capul, dobândind cununa muceniciei.

Elefterie a fost aruncat și el în cuptor, dar și acolo flăcările s-au stins, iar fierul înroșit s-a frânt de la sine. Împăratul, rușinat și neputincios, l-a aruncat în temniță, unde a fost chinuit de foame; dar Domnul, Care odinioară îl hrănise pe Daniel în groapa leilor, l-a hrănit și pe Elefterie cu hrană cerească. A urmat pedeapsa de a fi târât de cai sălbatici, dar îngerul Domnului l-a dezlegat și l-a dus într-un munte, unde sfântul a trăit o vreme în mijlocul fiarelor sălbatice, care îl ascultau și îl slujeau ca niște oi blânde.

Vânătorii l-au descoperit și au vestit împăratului, care a trimis ostași să-l prindă; dar fiarele aproape că au sfâșiat ostașii, dacă sfântul nu le-ar fi oprit cu blândețe. Pe drum, Elefterie i-a învățat pe ostași credința cea adevărată și, luminându-le inimile, i-a botezat pe aproape cinci sute dintre ei. Când l-au adus din nou înaintea tiranului, acesta l-a aruncat înaintea unei leoaice sălbatice; dar animalul s-a supus și i-a lins picioarele. La fel s-a întâmplat și cu un leu, iar cei de față, văzând minunile, au strigat: „Mare este Dumnezeul creștinilor!”.

Ceilalți, orbiți de răutate, l-au numit vrăjitor, dar au fost pedepsiți pe loc de Dumnezeu și au murit. În cele din urmă, Adrian, neputând birui minunile și credința sfântului, a poruncit să-i fie tăiat capul. Astfel Elefterie și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

Mama lui, fericita Antia, care privise cu sufletul plin de bucurie nevoințele fiului ei, a îmbrățișat trupul lui mucenicesc și, mulțumind Domnului că a fost socotită vrednică să aibă un fiu mucenic, a fost ucisă și ea cu sabia și a trecut la cele veșnice. Credincioșii din Iliric și Avlona au luat sfintele lor trupuri, le-au uns cu miresme și le-au îngropat cu mare cinste, slăvind pe Dumnezeu în vecii vecilor. Amin.