Sfinţii Mucenici Achepsima, Iosif Preotul, Aitala Diaconul, Sfântul M.Mc. Gheorghe

Pătimirea Sfinţilor Mucenici Achepsima episcopul, Iosif preotul şi Aitala diaconul
(3 noiembrie)

În vechile ținuturi ale Persiei, în cetatea numită Naesson, trăia un episcop dreptcredincios și înțelept, pe nume Achepsima, bărbat sfânt și neîntinat, care din copilărie și până la adânci bătrâneți și-a sfințit viața prin fapte bune, prin posturi aspre, prin rugăciune și prin neobosită purtare de grijă pentru turma încredințată lui. Viața lui era asemenea unei jertfe neîncetate aduse lui Dumnezeu, iar slava Domnului strălucea în el prin blândețe, înțelepciune și neclintire în credință.

Deși ajunsese la optzeci de ani, trupul său nu slăbise în osteneli, nici duhul nu se micșorase în râvna cea pentru Dumnezeu. Se nevoia mai mult ca oricând, arătându-se pildă turmei sale și întărind pe credincioși în vremuri tulburi. Însă cea mai mare nevoință și biruință a sa a fost la sfârșitul vieții, când a primit cununa muceniciei, răbdând cu bărbăție chinuri grele și prelungite pentru Hristos Domnul.

Cu câțiva ani înainte de a-și vărsa sângele pentru credință, Dumnezeu i-a descoperit, printr-un semn profetic, pătimirea ce avea să vină. Într-o zi, stând el în casa sa, un copil al său duhovnicesc, insuflat de Duhul Sfânt, s-a apropiat, l-a sărutat pe frunte și a rostit cu glas profetic:

„Fericit este capul acesta, căci pentru Hristos va lua chinuri!”

Sfântul Achepsima, luminat de bucurie, a zâmbit și a spus:

„Fie mie, o, fiule, după spusa ta!”

Lângă el se afla în acea vreme și un alt episcop, prieten apropiat al său, care, auzind cuvintele copilului, a întrebat glumind:

„Spune-mi și despre mine ceva, copilule, dacă ți-a descoperit Dumnezeu!”

Iar copilul, cu aceeași seninătate, i-a răspuns:

„Tu nu vei mai apuca să vezi cetatea ta; căci întorcându-te către dânsa, pe drum vei răposa, într-un sat numit Etradat.”

Și s-au împlinit întocmai amândouă proorociile: episcopul acela a murit pe drumul întoarcerii, în satul vestit de copil, iar Sfântul Achepsima s-a învrednicit de cununa muceniciei, după multe chinuri și răbdări.

În acea vreme, Savorie (Șapur al II-lea), împăratul Persiei, om răucredincios și plin de ură față de creștini, a dezlănțuit o cumplită prigoană împotriva Bisericii lui Hristos. Chiar în zilele sfintelor Pătimiri, el a trimis poruncă în toate provinciile imperiului său ca toți cei ce mărturisesc pe Hristos să fie uciși fără cruțare.

Mulțime nenumărată de credincioși a fost ucisă atunci, în sate și cetăți. Păgânii, vrăjitorii și slujitorii idolilor, cu o furie demonică, îi căutau pretutindeni pe cei ce se ascundeau, îi scoteau din locuințe și îi supuneau la chinuri înfricoșate. Mulți dintre creștini, nevrând să se tăinuiască, se predau singuri și își vărsau sângele cu bucurie pentru Domnul.

Până și în palatele împărătești s-au aflat mărturisitori: printre ei, Azadis famenul, slujitorul cel iubit al împăratului, a fost ucis pentru credința sa în Hristos. Când Savorie a aflat despre moartea lui Azadis, s-a mâhnit, căci îl prețuia foarte mult, și a poruncit ca uciderea creștinilor de rând să înceteze; dar, cu vicleșug, a lăsat în vigoare porunca de a-i căuta și a-i ucide doar pe învățătorii credinței — episcopii și preoții.

Astfel, în toată Persia s-au pornit vrăjitorii și arhi-idolatrii, cercetând locurile și cetățile, spre a-i găsi pe păstorii creștinilor. Atunci a fost prins și Sfântul Achepsima. Când l-au luat din casa sa, unul dintre casnicii lui i-a șoptit:

„Poruncește ceva pentru casa ta, stăpâne!”

Iar el, arătând cu mâna spre cer, a spus cu liniște:

„De acum nu mai am casă pe pământ, căci mă duc la casa mea cea de sus.”

Dus în cetatea Avril, a fost adus înaintea mai-marelui vrăjitorilor, Adrax, care l-a întrebat:

„Cine ești tu și de ce nu asculți porunca împăratului, ci propovăduiești un singur Dumnezeu?”

Sfântul a răspuns fără teamă:

„Sunt robul lui Hristos și episcop al Bisericii Sale. Da, propovăduim un singur Dumnezeu, Făcătorul cerului și al pământului, și îi învățăm și pe alții să creadă în El.”

Adrax, disprețuindu-l, i-a spus:

„Te socoteam înțelept, dar văd că ești nebun! Cum poți să te împotrivești împăratului și să nu te închini soarelui și focului, stihiilor lumii, pe care însuși împăratul le cinstește?”

Sfântul a răspuns:

„Nebuni sunteți voi, care, lăsând pe Ziditorul, vă închinați făpturii.”

Mânios, Adrax a strigat:

„Bătrân rătăcit! Ne numești nebuni pe noi, care cinstim soarele, ce dă viață și lumină tuturor? Dacă nu te vei supune, bătrânețile tale nu te vor scăpa din chinuri, și nici Dumnezeul tău Cel răstignit nu te va izbăvi!”

Dar Achepsima i-a răspuns cu tărie:

„Taci, necuratule! Nu mă vei înspăimânta cu amenințările tale. Nu voi lepăda credința în Dumnezeul meu pentru câteva zile de viață trecătoare. Mai bine să pierd trupul, decât sufletul!”

Atunci, furios, Adrax a poruncit să fie dezbrăcat și bătut cumplit cu toiege ghimpoase, până ce pământul s-a înroșit de sângele lui. După bătaie, l-a întrebat batjocoritor:

„Unde este Dumnezeul tău, să te scape acum?”

Sfântul a răspuns:

„Dumnezeul meu este pretutindeni; El poate să mă izbăvească, dar eu nu cer aceasta. Cer doar să-mi dea răbdare până la sfârșit, ca să dobândesc cununa vieții veșnice.”

Atunci Adrax l-a aruncat în temniță, în lanțuri grele.

A doua zi au fost prinși și aduși înaintea sa alți doi slujitori ai lui Hristos: Iosif preotul, de șaptezeci de ani, și Aitala diaconul, bărbați drepți și înțelepți, plini de râvnă dumnezeiască.

Adrax, privind cu dispreț, le-a spus:

„Neam pierdut! Pentru ce amăgiți poporul cu învățăturile voastre?”

Iosif a răspuns:

„Nu amăgim, ci luminăm poporul, întorcându-l de la înșelăciune la adevăratul Dumnezeu, Ziditorul soarelui, al focului și al tuturor celor văzute și nevăzute.”

Vrăjitorul i-a batjocorit:

„Cum, învățătura voastră, a unor oameni săraci și nebăgați în seamă, ar fi mai dreaptă decât cea a împăratului și a stăpânilor săi?”

Iosif i-a răspuns cu blândețe:

„Da, suntem săraci în cele pământești, dar bogați în cele cerești. Căci Dumnezeul nostru binevoiește în smerenie, nu în mândrie. Calea bogaților este grea către împărăția cerului.”

Atunci Adrax a poruncit să-l bată cumplit, cu vergi din lemn de trandafir cu spini, până i s-a jupuit pielea și carnea i s-a desprins de pe oase. În timp ce sângele îi curgea, sfântul a rostit:

„Mulțumescu-Ți, Doamne, că m-ai învrednicit să fiu spălat cu sângele meu!”

A fost apoi aruncat în temniță, alături de episcopul Achepsima, unde se mângâiau unul pe altul în nădejdea milei lui Dumnezeu.

A rămas înaintea chinuitorului diaconul Aitala, care a fost întrebat:

„Tu ce vei face? Te vei închina soarelui, vei bea din jertfe și vei trăi?”

Aitala a răspuns cu tărie:

„Eu nu voi cinsti făptura mai mult decât pe Făcătorul. Dumnezeul tău, focul, te va arde în veci!”

Pentru aceste cuvinte, l-au legat și l-au călcat în picioare șase ostași, zdrobindu-i oasele și trupul, până când nu a mai putut merge. A fost dus în temniță pe brațe, ca un trup fără viață.

După trei ani de suferință în lanțuri, în foame, sete și putreziciune, cei trei sfinți au fost scoși din temniță, ca niște umbre de oameni, uscați ca finul bătut de vânt. Au fost aduși înaintea unui mare vrăjitor persan, Ardasabor, și a împăratului Savorie.

Domnul le-a zis:

„Vedeți în ce stare v-a adus credința voastră? Închinați-vă soarelui și veți scăpa de moarte.”

Dar sfinții, cu glas tare și un singur cuget, au mărturisit:

„Unul este Dumnezeul nostru, Ziditorul a toate. Lui ne închinăm și pentru El suntem gata să murim.”

Atunci Ardasabor a poruncit să-l bată pe Sfântul Achepsima cu curele crude, pe spate și pe pântece, până ce trupul i s-a sfârșit de durere. Apoi a fost tăiat cu sabia, iar capul i-a fost retezat — împlinindu-se astfel prorocia copilului care spusese odinioară:

„Fericit este capul acesta, căci pentru Hristos va lua chinuri.”

Trupul Sfântului a fost aruncat câinilor, dar, după trei zile, când străjerii s-au depărtat, creștinii l-au luat cu evlavie și l-au îngropat cu cinste, ca pe o comoară neprețuită a credinței.

După ce Sfântul Achepsima și-a sfârșit alergarea și a fost încununat cu slavă cerească, preotul Iosif și diaconul Aitala au rămas încă în lanțuri, purtând pe trupurile lor urmele celor trei ani de suferință și semnele sfintei răbdări. Nu mult după aceea, împăratul Savorie a trimis poruncă să fie aduși și aceștia la judecată, pentru ca prin noi chinuri să fie cercată statornicia credinței lor.

Au fost aduși înaintea aceluiași stăpânitor și vrăjitor Ardasabor, care, văzându-i slăbiți, palizi și abia putând sta în picioare, le-a grăit cu batjocură:

„Vedeți în ce chip v-au adus neascultarea și nebunia voastră? Închinați-vă soarelui, aduceți jertfă focului, și vă veți elibera de lanțuri și de moarte.”

Dar Sfântul Iosif, cu glas liniștit și neclintit, a răspuns:

„Nebunia este a celor care lasă pe Dumnezeu cel viu și se închină făpturii. Noi, deși trupurile ni-s slabe, sufletul ni-i tare în Domnul; și nu vom schimba lumina cea adevărată pe strălucirea soarelui tău pieritor, nici focul cel de pe pământ pe focul dumnezeiesc al Duhului Sfânt.”

Mânios peste măsură, vrăjitorul a poruncit să fie întins preotul gol la pământ și bătut cu bețe de fier. L-au lovit până când trupul i s-a făcut numai răni, iar sângele îi curgea șiroaie. Însă sfântul nu a scos nici un geamăt, ci doar și-a ridicat privirea spre cer și a zis:

„Doamne Iisuse Hristoase, primește jertfa aceasta a robului Tău și curățește-mă prin sângele meu, precum ai curățit și pe ucenicii Tăi în vremea pătimirii Tale.”

După bătaia cea lungă, a fost aruncat iarăși în temniță, sleit de puteri, dar întărit în duh.

A doua zi, vrăjitorul a poruncit să fie adus Aitala diaconul, cel ce se arătase până atunci neînduplecat. A încercat să-l îmbuneze cu vorbe blânde:

„Aitala, vezi că bătrânețile preotului tău s-au sfârșit; nu-l urma și tu în pierzare. Închină-te soarelui și te voi face mare între slujitorii palatului.”

Dar sfântul a răspuns cu fermitate:

„Deșarte sunt făgăduințele tale, o, înșelătorule. Eu am un Stăpân mai mare decât împăratul tău și o slujire mai înaltă decât cea pământească — slujirea la altarul lui Hristos, Dumnezeul cel adevărat. Pe El Îl urmez, nu pe omul tău cel muritor.”

Atunci Ardasabor, cuprins de mânie, a poruncit să-l întindă pe roată și să-l bată cu vergi noduroase, până ce i s-au sfărâmat încheieturile și trupul i s-a umplut de răni. Iar sfântul, în durere, a spus:

„Mulțumescu-Ți, Doamne, că mă învrednicești să pătimesc pentru Numele Tău. Fă ca acest trup al meu, sfâșiat pentru Tine, să fie ca o ardere de tămâie bineplăcută înaintea Ta.”

Cei ce priveau se cutremurau de tăria lui, iar unii dintre păgâni, văzând că nu blestemă, ci binecuvintează, se minunau de puterea credinței creștine.

După o lungă chinuire, Ardasabor a poruncit să-i taie capul, iar sfintele lui moaște au fost aruncate lângă trupul Sfântului Iosif, pe un câmp, spre a fi mâncate de fiare. Însă Dumnezeu a păzit sfintele lor trupuri neatinse, iar în noaptea următoare un înger s-a arătat unor creștini credincioși din apropiere, zicând:

„Ridicați trupurile robilor lui Hristos, Iosif și Aitala, și îngropați-le cu cinste, căci s-au învrednicit de cununa cea neveștejită.”

Iar acei credincioși, mergând în taină, i-au luat și i-au așezat cu cinste, alături de trupul Sfântului Achepsima, episcopul lor.

Astfel s-a săvârșit jertfa celor trei mari mărturisitori: Achepsima episcopul, Iosif preotul și Aitala diaconul, care au strălucit ca trei luminători în întunericul păgânătății persane. Prin răbdarea lor, au întărit Biserica lui Hristos și au arătat lumii că nici bătrânețea, nici chinurile, nici foamea, nici lanțurile nu pot despărți pe om de dragostea lui Dumnezeu.

Moartea lor mucenicească a fost ca o sămânță sfântă semănată în pământul Persiei, din care au răsărit mai târziu mulți alți credincioși, întăriți în credință de pilda lor.

Astăzi, Biserica îi cinstește împreună pe acești trei sfinți mărturisitori ai lui Hristos, pomenindu-le jertfa și rugându-se:

„Sfinților Mucenici Achepsima, Iosif și Aitala, care v-ați jertfit pentru Hristos și ați biruit păgânătatea prin răbdare și credință neclintită, rugați-vă Domnului să mântuiască sufletele noastre!” Amin!