Sfinții Ieron, Lazăr si Tesalonica

Pătimirea Sfântului Mucenic Ieron şi a celor împreună cu dânsul

(7 noiembrie)

Slăvitul mucenic Ieron, originar din binecuvântata Capadocie, s-a născut în cetatea Tianei, dintr-o mamă credincioasă și temătoare de Dumnezeu, pe nume Stratonica. Pe vremea aceea domneau împărații păgâni Dioclețian și Maximian, care, plini de râvnă pentru închinarea idolilor, căutau să zdrobească credința creștină. Auzind că în Armenia și Capadocia creștinii nu se supun poruncilor lor și nu jertfesc idolilor, au trimis în acele ținuturi pe dregătorii Agricolae și Lisie – oameni vicleni și cruzi – cu două porunci: să-i omoare pe toți cei ce nu se leapădă de Hristos și să recruteze bărbați puternici pentru oastea imperială.

Ajungând Lisie în Capadocia, a căutat bărbați vrednici pentru război și a auzit despre Ieron, despre puterea, bărbăția și vitejia lui. Trimițând ostași să-l aducă, aceștia nu l-au găsit acasă, ci pe ogor, lucrând pământul. Ieron, aflând de dorința lor de a-l lua cu sila în armata păgână, a refuzat hotărât, socotind că nu se cuvine unui creștin să lucreze împreună cu cei ce prigonesc credința adevărată. Când soldații au încercat să-l forțeze, el, aprinzându-se de mânie sfântă, a luat un lemn și i-a lovit cu putere, astfel încât toți au fugit rușinați, neputând să-i stea înainte.

Temându-se să se întoarcă fără el la dregător, ostașii au adus alții în ajutor și au pornit din nou asupra lui. Ieron însă, știind de venirea lor, s-a retras într-o peșteră împreună cu optsprezece creștini credincioși. Trupele trimise nu îndrăzneau să se apropie, temându-se de curajul și puterea lui. Atunci Lisie a apelat la un prieten al lui Ieron, Chiriac, care, venind cu blândețe, l-a convins să se supună chemării, nu prin forță, ci prin sfat. Ieron a ieșit și a mers la casa mamei sale, bătrână, oarbă și văduvă, care, auzind că fiul ei va fi dus înaintea ighemonului, a plâns cu amar, numindu-l sprijinul și lumina ochilor ei. După ce și-a luat rămas-bun de la ea și de la cei apropiați, Ieron, împreună cu ruda sa Victor și alți credincioși, a pornit spre cetatea Melitinei, rămânând peste noapte pe drum.

În acea noapte i s-a arătat o vedenie dumnezeiască: un bărbat în haine luminoase i-a spus că drumul pe care merge nu este spre slujirea împăraților pământești, ci către slava Celui ceresc, și că îl așteaptă cununa biruinței în Împărăția lui Dumnezeu. La auzul acestor cuvinte, sufletul lui Ieron s-a umplut de bucurie și, ridicându-se dimineața, le-a împărtășit celor împreună-călători hotărârea lui de a se jertfi pentru Hristos, mărturisind totodată singura lui tristețe: gândul la mama bătrână, pe care o lăsa fără sprijin. Totuși, plin de credință, a încredințat-o în grija Domnului – Tatăl văduvelor și al celor lipsiți.

Ajuns la Melitina, a fost aruncat în temniță, alături de alți treizeci și trei de creștini. Acolo i-a îmbărbătat, spunându-le să nu se plece poruncilor păgânești, ci să rămână neclintiți și să jertfească lui Dumnezeu rugăciune și credință, căci slava veșnică este mai de dorit decât viața trecătoare. Toți au primit cuvântul lui cu bucurie, hotărând mai degrabă să moară pentru Hristos decât să se întineze prin jertfe idolilor.

A doua zi, Lisie i-a chemat la judecată, acuzându-i de nesupunere. Sfântul Ieron a mărturisit cu îndrăzneală că nu se cuvine să dea cinste lemnului și pietrei, ci Dumnezeului Celui viu. A recunoscut că s-a împotrivit ostașilor, numindu-i vrăjmași ai Domnului și spunând că i-a gonit cu dreptate. În fața acestei mărturisiri, Lisie a poruncit ca mâna cu care lovise ostașii să-i fie tăiată. Ieron a primit tăierea cu răbdare, iar ceilalți creștini au fost bătuți fără milă, apoi aruncați din nou în temniță.

Unul dintre cei întemnițați, Victor, ruda sfântului, slăbind încrederea, a rugat pe ascuns să-i fie șters numele din lista martirilor, oferind o moșie în schimbul libertății. Dar îndată ce a ieșit din temniță, a murit, pierzând și viața, și moșia, și cununa muceniciei. Auzind aceasta, Ieron s-a mâhnit și a plâns pentru rudenia sa căzută, arătând cât de mare este pierderea celor ce se leapădă de credință pentru o clipă de ușurare.

Apoi, chemând pe Antonie și Matronian, rudele lui apropiate, le-a rânduit să împartă averea sa – o parte către sora sa Teotimia, ca să-i pomenească jertfa, iar cealaltă către mama sa; de asemenea, le-a cerut să îi ducă mâna tăiată mamei și să o așeze într-un loc cinstit.

După câteva zile, Lisie i-a supus iar la chinuri, văzând că rămân neclintiți, și i-a osândit la tăiere cu sabia. Mergând spre locul execuției, sfinții cântau psalmii cu bucurie, iar îngenunchind au rostit: „Doamne Iisuse Hristoase, primește sufletele noastre!”, apoi au fost decapitați. Antonie și Matronian au cerut trupul lui Ieron, dar ighemonul nu l-a dat; când au cerut măcar capul, Lisie a cerut aur după greutatea acestuia. Un bărbat bogat, Hrisantie, mișcat de Dumnezeu, a plătit răscumpărarea capului, iar trupurile sfinților au fost luate noaptea de credincioși și îngropate în taină. Antonie și Matronian, temându-se ca Lisie să nu ia și mâna sfântului, au fugit cu ea și au dus-o mamei lui Ieron.

Stratonica a primit mâna fiului cu lacrimi fierbinți, o strângea la piept și la ochii ei orbi, plângând ca mamă îndurerată, dar totodată bucurându-se că a născut un mucenic. Îl numea lumina vieții ei și se mângâia cu gândul că fiul ei s-a învrednicit morții pentru Hristos, știind că o astfel de moarte deschide porțile veșniciei. După ce a așezat mâna într-un loc ales, a împlinit toate poruncile lui.

Hrisantie, cel care răscumpărase cinstitul cap, a ridicat după o vreme o biserică pe locul pătimirii și l-a așezat acolo, spre slava Sfintei Treimi, care este preamărită în veci. Amin.

Viaţa Cuviosului Lazăr
(7 noiembrie)

Cuviosul Părinte Lazăr s-a născut într-un sat din Asia aflat aproape de Magnesia, din părinți de neam bun, Nichita și Irina, oameni credincioși, evlavioși și cu viață virtuoasă. La nașterea sa s-a arătat un semn neobișnuit și minunat: un nor strălucitor a umplut casa, luminând-o și vestind prin această lumină dumnezeiască că pruncul era rânduit de Dumnezeu pentru o viață aleasă, curată și bineplăcută Domnului. Femeile venite să o ajute pe mamă s-au cutremurat de vedenia neobișnuită și au fugit îngrozite, căci nu mai văzuseră vreodată o asemenea minune. Când norul s-a ridicat, cele care au intrat din nou au rămas fără cuvinte: pruncul stătea drept pe picioarele sale, cu fața spre Răsărit, cu mâinile încrucișate la piept ca în rugăciune, semn limpede al chemării sale sfinte. Oamenii au înțeles dintru început că pruncul acesta nu avea să fie un om oarecare, ci luminat de Dumnezeu și menit unei vieți vestite.

Crescând, Lazăr a fost dat la dascăl pentru a învăța sfintele cărți. Era ager la minte și pricepea repede învățătura, însă îl întrista mult lăcomia învățătorului său, robit de iubirea de argint. De aceea, tot ce primea, împărțea îndată săracilor, chiar dacă pentru aceasta era certat și lovit. Răbda cu bucurie ocările și bătăile, căci ura patima iubirii de bani și iubea milostenia. Das­călul, deși aspru, ajunsese să se minuneze de noblețea copilului și îl lăuda în ascuns.

Ajuns la vârsta tânără, Lazăr a dorit să meargă la Ierusalim pentru a se închina la Locurile Sfinte. Dar de câte ori voia să plece, era oprit de părinți și rudenii. Pentru a-l feri să fugă în taină, părinții l-au dus la mănăstirea Orovilor, ca acolo să învețe și să se formeze, fiind păzit de frați. Totuși dorul de Dumnezeu ardea în el, nu avea liniște și gândea neîncetat să-și împlinească hotărârea. A găsit prilejul potrivit și, furișându-se fără știrea cuiva, a pornit spre Ierusalim. Pe drum, trecând prin Hone, s-a rugat Sfântului Arhanghel Mihail, iar mai apoi s-a oprit în Atalia, unde un monah viclean a vrut să-l vândă saracinilor. Un creștin, înțelegând vorba lor, l-a avertizat, și tânărul a fugit speriat. S-a adăpostit în munți, unde a fost găsit de un ieromonah înțelept și virtuos, căruia i-a povestit tot. Acela, cunoscând râvna lui, i-a zis sfătos că este prea tânăr pentru călătoria periculoasă și că, pentru binele sufletului, să rămână la mănăstirea sa până va ajunge la maturitate duhovnicească. Lazăr a primit cu bucurie sfatul și a intrat în monahism, dezbrăcând haina lumii și îmbrăcând-o pe cea a lui Hristos.

Din clipa aceea a început nevoințe aspre: post, priveghere, smerenie și ascultare, toate cu o râvnă rară. Părintele său duhovnicesc îl iubea mult, văzându-i virtuțile, iar Lazăr se făcuse pildă tuturor. După moartea egumenului, pe care o plânsese cu lacrimi amare, s-a retras într-o peșteră aspră, căutând liniștea și vorbirea cu Dumnezeu. Deși voia să trăiască ascuns, Domnul l-a făcut cunoscut și mulți veneau la el pentru binecuvântare și sfat. Din dragoste față de cei ce îl căutau, oamenii au amenajat drum până la el, sfărâmând pietrele aspre, ca să poată urca fără primejdie.

Dorind să nu pricinuiască tulburare, a zidit o mică biserică și chilii, unde monahi mulți au venit să se nevoiască sub povățuirea sa. Împlinea și lucrare de povățuire duhovnicească, mustrând cu blândețe pe cei ce greșeau și ridicându-i la pocăință. De pildă, a îndreptat un om viclean care se prefacea a avea dar de dezvăluire a celor ascunse, dar în taină fura bunuri; sfântul l-a mustrat duhovnicește, și acela s-a pocăit.

Cu vremea, dorul inițial de Ierusalim a reapărut și, lăsând în grija fraților mănăstirea sa, a mers la Locurile Sfinte, apoi la Lavra Sfântului Sava, unde a petrecut ani întregi, slujind cu multă smerenie. A fost hirotonit preot, deși se socotea nevrednic. În fiecare post al Paștilor, călugării ieșeau în pustie spre nevoință, și Lazăr, purtat de dorul liniștii, a mers cu ei, iar apoi a repetat acest lucru, încât într-un final a ales viața de sihastru și stâlpnic, suindu-se pe un stâlp ca o flacără care caută cele cerești.

Chemarea Domnului l-a purtat apoi în patria sa, a călătorit prin locuri primejdioase, a fost apărat de fiare și a biruit ispitele diavolului. Reîntors în curțile vechii sale mănăstiri, a fost întâmpinat cu lacrimi de mama sa și de credincioși. Apoi, pentru a-și păstra liniștea, s-a mutat lângă muntele Galisiului, unde episcopul Efesului i-a încredințat o sihăstrie. Acolo a trăit ascuns, dar faptele bune l-au dat în vileag, iar oamenii îl căutau neîncetat, tulburându-i liniștea. Își ascundea virtuțile, dar iubirea sa față de oameni era atât de mare, încât împărțea tot, chiar și puțina hrană pe care o avea.

Dumnezeu a lucrat prin el minuni nenumărate — bobul sădit de ucenici, disprețuit ca puțin, s-a transformat în recoltă bogată, mustrările sale s-au împlinit, iar rugăciunea lui aducea ploaie pe muntele secetos. A construit o mare mănăstire prin pronia lui Dumnezeu și ajutorul împăratului Constantin și a adunat în ea sute de monahi. Și-a reluat nevoințele stâlpniciei, suferind cu răbdare gerurile și arșițele, acoperit de însăși Maica Domnului în furtuni. Diavolii se războiau cu el, dar era neînvins. A vindecat, a scos demoni, a mângâiat nenumărate suflete.

Când a venit vremea să se mute la Domnul, ucenicii au plâns, iar el, mișcat de dragostea lor, s-a rugat să mai trăiască pentru ei încă puțin. Preacurata, primind rugăciunea, i-a adăugat încă cincisprezece ani de viață. După acest răstimp, sfârșit de nevoințe, slăbit de post și suferință, dar plin de har, a știut ceasul plecării sale. A rânduit toate în taină, a scris testament și, în pace și bucurie, și-a dat sufletul în mâinile Domnului. Atunci cerul s-a luminat cu un nor strălucitor, asemenea celui de la naștere, chemând pe ucenici să vadă trecerea lui la odihna cerească. Când aceștia se jeleau că nu găsesc testamentul, sfântul, prin minune, a ridicat mâna și l-a dat, apoi, încă o dată, la cererea lor, s-a ridicat ca viu și a semnat, după care s-a odihnit.

A fost îngropat lângă stâlpul nevoințelor sale, iar moaștele lui au izvorât minuni, tămăduiri și izbăviri, fiind spre slava lui Dumnezeu și spre folosul credincioșilor. Iar sufletul său s-a unit cu mulțimea îngerească, în ceata celor ce slăvesc neîncetat pe Preasfânta Treime în veci. Amin.