Sfântul Ierarh Iachint, Mitropolitul Țării Românești

28 octombrie

Pomenirea Sfântului Cuvios Teofil de la Kitaev

Vicina, veche cetate de importanță majoră în secolele al XIII-lea și al XIV-lea, a fost una dintre cele mai însemnate așezări ale lumii dunărene medievale, situată în nordul Dobrogei, cel mai probabil pe o insulă a Dunării aflată în fața actualei localități Isaccea, unde în Antichitate se afla orașul Noviodunum. Această localitate era un punct strategic, comercial și bisericesc de prim rang, aflat sub influența Bizanțului. Scaunul mitropolitan al Vicinei a fost întemeiat înainte de secolul al XIII-lea, sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol, reprezentând o prezență ortodoxă de referință în spațiul dintre Dunăre și Marea Neagră.

La mijlocul secolului al XIV-lea, când Iachint se afla în fruntea mitropoliei, Imperiul Bizantin trecea printr-o adâncă perioadă de criză, slăbit de luptele interne și de pierderea treptată a autorității sale în Balcani și la Dunăre. În lipsa protecției bizantine, cetatea Vicina a fost de mai multe ori expusă invaziilor străine. În jurul anilor 1337-1338, a fost atacată și devastată de tătari, iar după anul 1352 a ajuns sub dominația genovezilor, care controlau rutele comerciale ale Mării Negre. Aceste tulburări au slăbit viața politică și ecleziastică a regiunii, determinând pe mitropolitul Iachint să părăsească treptat Vicina și să se îndrepte spre teritoriile de la vest de Dunăre, unde domnea puternicul voievod Basarab I Întemeietorul (1310-1352) și, mai apoi, fiul său, Nicolae Alexandru Basarab (1352-1364).

Voievodul Țării Românești, după ce izgonise hoardele tătare care prădau satele și târgurile de la nord de Dunăre, ajunsese să stăpânească teritorii din sudul Moldovei, până la Chilia și Marea Neagră. În acest context politic și spiritual, se pare că mitropolitul Iachint a fost chemat la Curtea Domnească de la Argeș pentru a reorganiza viața bisericească a noului stat românesc. Nu se cunoaște data exactă când el a fost nevoit să părăsească definitiv Vicina, însă știm cu certitudine că, în anul 1359, se afla deja în Țara Românească, slujind la Curtea voievodului Nicolae Alexandru Basarab ca mitropolit al „Ungrovlahiei”, adică al întregii Țări Românești.

În același an, la stăruințele domnitorului și în urma unei intense corespondențe între Curtea Domnească și Patriarhia Ecumenică, Sinodul din Constantinopol, prezidat de patriarhul Calist, a emis un act patriarhal de mare importanță: aprobarea oficială a mutării mitropolitului Iachint de la Vicina la Curtea de Argeș. Documentul, datat în luna mai 1359, îl numea pe Iachint „păstor legiuit a toată Ungrovlahia, cu rangul de mitropolit preacinstit, spre binecuvântarea și îndreptarea duhovnicească a domnitorului, a copiilor lui și a întregii sale domnii”. Prin acest act solemn, Patriarhia recunoștea oficial existența Mitropoliei Ungrovlahiei, oferindu-i legitimitate canonică și independență față de încercările de catolicizare venite dinspre Apus.

Într-adevăr, în acea perioadă, regele Ungariei, Ludovic cel Mare (1342-1382), ducea o activă politică de prozelitism catolic și încerca să impună influența papală în Țara Românească. Prin mutarea lui Iachint și recunoașterea Mitropoliei Ortodoxe de la Argeș, s-a consolidat astfel unitatea religioasă și identitatea spirituală a voievodatului românesc.

Corespondența dintre voievodul Nicolae Alexandru și Patriarhia Ecumenică dovedește autoritatea morală și duhovnicească de care se bucura mitropolitul Iachint. Patriarhul Calist mărturisea în scrisoarea din mai 1359 că domnitorul român îl cerea insistent pe Iachint, „numai pe el, nu pe altul”, fiind „foarte agreat de marele voievod”. Tot atunci, patriarhul îl sfătuia pe domn să se ferească de „adunările eretice și de dogmele străine credinței”, îndemnându-l să rămână statornic în dreapta credință ortodoxă.

Ca arhipăstor și organizator al vieții bisericești din Țara Românească, Sfântul Iachint s-a îngrijit de formarea clerului, hirotonind preoți și episcopi, întemeind biserici și mănăstiri, și punând bazele unei structuri ecleziastice solide. În același timp, fiind prieten și ucenic al Sfântului Grigorie Palama, marele teolog al isihasmului, a sprijinit cu tărie dezvoltarea monahismului românesc. Din Sfântul Munte Athos a adus în Țara Românească pe Sfântul Nicodim de la Tismana, pe care l-a îndemnat să organizeze viața mănăstirească după rânduiala athonită. De asemenea, Mănăstirea Cutlumuș de pe Athos, unde viețuiau mulți călugări valahi, era strâns legată de Biserica Țării Românești, fiind un centru de formare duhovnicească pentru monahii care se întorceau apoi în țară.

Prin lucrarea sa pastorală, mitropolitul Iachint a contribuit la întemeierea și buna organizare a marilor mănăstiri domnești: Tismana, „Sfântul Nicolae-Domnesc” din Curtea de Argeș și „Negru-Vodă” din Câmpulung. Ca „exarh al plaiurilor”, purta grijă și de românii din Transilvania, trimițându-le preoți, hirotonind clerici și sprijinind comunitățile ortodoxe aflate sub presiunea autorităților catolice.

Spre sfârșitul vieții, Sfântul Iachint se afla la reședința mitropolitană de la Curtea Domnească a lui Vladislav I Vlaicu (1364-1377), al treilea voievod sub care a păstorit. În anul 1370, el a adresat o scrisoare patriarhului Filotei al Constantinopolului, explicând absența sa de la lucrările Sinodului Patriarhal, nu din lipsă de râvnă, ci din pricina vârstei înaintate și a bolilor bătrâneții. Domnitorul însuși îl oprise de la o călătorie atât de lungă, îngrijorat de sănătatea sa. În aceeași scrisoare, Iachint se îngrijea de viitorul Bisericii din Țara Românească, cerând ca dicheofilaxul Daniil Critopol, un jurist patriarhal trimis anterior pentru a inspecta viața bisericească din țară, „să fie sfințit și binecuvântat ca arhiereu a toată Ungrovlahia”.

Puțin după această corespondență, în prima jumătate a anului 1372, mitropolitul Iachint s-a mutat la Domnul, după o viață de slujire, rugăciune și ctitorie duhovnicească. A fost înmormântat cu cinste în incinta complexului mitropolitan de la Curtea de Argeș, alături de primii voievozi ai Țării Românești.

După secole de cinstire locală, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit la 8 iulie 2008, a hotărât canonizarea celui dintâi mitropolit al Țării Românești, sub numele de Sfântul Ierarh Iachint de Vicina. Proclamarea solemnă a canonizării a avut loc la 26 octombrie 2008, consfințind astfel, în fața întregii Biserici, vrednicia și sfințenia celui ce a fost întemeietorul vieții bisericești organizate în Țara Românească și unul dintre cei mai luminați ierarhi ai Ortodoxiei românești medievale.