Sfântul Mucenic Iacob, ruda Domnului

Viața și pătimirea Sfântului Iacov, ruda Domnului, fratele Domnului după trup
(23 octombrie)

Sfântul Iacov, cunoscut și ca „fratele Domnului”, a fost fiul Sfântului Iosif, logodnicul Preasfintei Fecioare Maria. Din tinerețea sa, el s-a remarcat printr-o viață de o asprime și curăție rară. Nu a mâncat niciodată mâncăruri bogate sau gătite cu untdelemn, ci doar pâine simplă; nu a băut vin ori alte băuturi alcoolice, ci doar apă. Nu a intrat niciodată în baie, căci își neglija orice plăcere trupească, purtând mereu o haină aspră, din păr, în semn de pocăință și smerenie. Nopțile le petrecea mai mult în rugăciune decât în somn, dormind foarte puțin, iar genunchii lui, din pricina numeroaselor plecăciuni, ajunseseră tari și aspri ca pielea cămilelor. Până la sfârșitul vieții și-a păstrat curăția trupească, trăind în deplină feciorie.

Sfântul Iacov era numit „fratele Domnului” deoarece era fiul lui Iosif din prima sa căsătorie. Iosif fusese căsătorit cu o femeie numită Salomeea, fiica lui Agheu, fratele preotului Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul. Din această căsătorie, Iosif a avut patru fii — Iacov, Simon, Iuda și Iosi — și trei fiice: Estir, Maria și o altă Salomeea, care a devenit soția lui Zevedeu și mama apostolului Ioan Evanghelistul. După moartea Salomeei, Iosif a rămas singur și a dus o viață înțeleaptă, crescându-și copiii în frica de Dumnezeu și în ascultarea Legii.

Când preoții au logodit pe Fecioara Maria cu bătrânul și dreptul Iosif, acesta a primit-o ca pe o încredințare de la Dumnezeu, pentru a o ocroti. Din această tainică logodnă avea să Se nască Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl, Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Cei care nu cunoșteau taina dumnezeiască a întrupării, Îl socoteau pe Iisus drept fiul lui Iosif și frate cu Iacov și ceilalți fii ai săi. De aceea iudeii ziceau: „Oare nu este acesta fiul teslarului Iosif? Nu se numește mama Lui Maria, iar frații Lui — Iacov, Simon, Iuda și Iosi?”.

Astfel, prin legătura aceasta de familie, Mântuitorul era socotit unchi al Sfântului Ioan Evanghelistul, fiul Salomeei, fiica lui Iosif. În acest fel, Sfântul Iacov era numit „fratele Domnului” după trup, pentru că a crescut împreună cu El în casa lui Iosif.

Când Pruncul Iisus a fost dus de Maica Sa și de Iosif în Egipt, pentru a scăpa de prigoana lui Irod, și Iacov i-a însoțit în acea călătorie plină de primejdii.

După ce Hristos a ajuns la vârsta desăvârșită și a început să propovăduiască Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu, dovedind că El este adevăratul Mesia, Iacov a crezut în El din toată inima. Ascultând cuvintele Mântuitorului, dragostea lui pentru Dumnezeu s-a aprins și mai mult, și a început o viață și mai aspră și plină de rugăciune. După Învierea Domnului, Hristos S-a arătat mai întâi lui Iacov, fratele Său, înainte de a Se arăta celorlalți Apostoli — așa cum amintește și Sfântul Apostol Pavel în epistolele sale.

Pentru viața sa sfântă, Iacov a fost numit „Dreptul” și a fost ales printre cei șaptezeci de apostoli. Însuși Domnul Iisus Hristos l-a așezat episcop al Bisericii din Ierusalim, luminată atunci de harul Duhului Sfânt. Ca episcop, el a alcătuit prima rânduială a Sfintei Liturghii, fiind povățuit de Duhul Sfânt. Mai târziu, această Liturghie a fost scurtată, din pricina slăbiciunii omenești, de către Sfântul Vasile cel Mare și apoi de Sfântul Ioan Gură de Aur.

Păstorind Biserica din Ierusalim, Sfântul Iacov a adus la credință mulți iudei și elini, îndrumându-i cu blândețe și putere către adevărul lui Hristos. El a scris și o Epistolă Sobornicească, adresată celor douăsprezece seminții ale lui Israel — o scriere plină de învățătură dumnezeiască, care până astăzi este citită cu folos în întreaga Biserică.

Viața lui era atât de curată și plină de sfințenie, încât toți îl respectau — nu doar creștinii, ci și necredincioșii. Chiar și marii preoți evrei îi îngăduiau să intre în Sfânta Sfintelor, deși acel loc era inaccesibil pentru alții, chiar și pentru arhierei, în afara zilei mari a ispășirii. Ei îl numeau „Obli” sau „Ofli”, ceea ce înseamnă „sprijin” sau „întărire pentru oameni”, recunoscând dreptatea și curăția lui.

Sfântul Iacov se ruga adesea în Sfânta Sfintelor, nu doar ziua, ci și noaptea, căzând cu fața la pământ și rugându-se cu lacrimi pentru întreaga lume. Toți îl iubeau și îl căutau, unii dorind să-i audă învățăturile, iar alții chiar să se atingă de hainele lui.

Dar fariseii și cărturarii, văzând că mulțimea îl ascultă și că mulți se întorc la Hristos, s-au umplut de invidie și au hotărât să-l piardă. La sărbătoarea Paștelui, când mulțime mare de oameni s-a adunat la Ierusalim, aceștia l-au chemat pe Sfântul Iacov în biserică și, prefăcându-se binevoitori, i-au spus:

„Te rugăm, om drept și înțelept, învață poporul în această zi de praznic. Spune-le să nu se lase amăgiți de învățătura lui Iisus cel răstignit, pe care mulți îl numesc Fiul lui Dumnezeu. Urcă-te pe aripa cea înaltă a templului, ca toți să te poată auzi și vedea.”

Sfântul Iacov a urcat, iar ei i-au strigat să vorbească poporului despre Iisus. Iar el, cu glas mare și neînfricat, a mărturisit:

„Pentru ce mă întrebați despre Fiul Omului, Care de bunăvoie a pătimit, S-a răstignit, a fost îngropat și a înviat a treia zi? Iată, El acum șade de-a dreapta Puterii celei Preaînalte și va veni pe norii cerului să judece viii și morții.”

Mulțimea, auzind acestea, s-a bucurat și a strigat: „Mărire lui Dumnezeu! Osana Fiului lui David!”

Dar fariseii, înfuriați, au spus: „Am greșit lăsându-l să vorbească, căci a tulburat poporul.”

În mânia lor, l-au aruncat pe Sfântul Iacov de pe aripa templului. Căzând de la înălțime, el s-a rănit grav, dar încă mai era viu. Ridicându-se în genunchi, și-a ridicat mâinile și s-a rugat:

„Doamne, iartă-le lor păcatul acesta, că nu știu ce fac.”

Atunci cei nelegiuiți au început să arunce cu pietre asupra lui. Un preot din neamul lui Rahav a strigat către ei: „Opriți-vă, ticăloșilor! Dreptul se roagă pentru voi, iar voi îl ucideți!”

Dar unul dintre ucigași, luând un lemn, l-a lovit cu putere în cap și i-a zdrobit craniul. Astfel, Sfântul Iacov și-a dat duhul, primind cununa muceniciei.

Trupul său a fost îngropat aproape de biserică, iar credincioșii l-au plâns cu multă durere. A fost episcop al Ierusalimului vreme de treizeci de ani și a murit mucenicește la vârsta de șaizeci și șase de ani, pentru dragostea lui Hristos.

Slavă și cinste se cuvin Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în vecii vecilor. Amin.