Sfântul Cuvios Antonie de la Iezerul Vâlcii

Sfântul Cuvios Antonie de la Iezerul Vâlcii
(23 noiembrie)

Acest fericit părinte Antonie, născut din neam românesc drept-credincios, a trăit în vremurile binecunoscuților voievozi Matei Basarab și ale domnitorului martir Constantin Brâncoveanu. Din copilărie a fost crescut în frică de Dumnezeu și în dragoste statornică față de Biserică, unde mergea cu mare bucurie și își umplea sufletul de pace și lumină. Crescând cu anii și întărindu-se în credință, a primit darul preoției, spre slava lui Dumnezeu și ca mângâiere duhovnicească a părinților săi, care vedeau cum rodul ostenelilor lor se împlinea frumos în fiul lor.

Dar, lepădându-se de desfătările lumești și dorind a sluji lui Hristos în chip și mai desăvârșit, a ales viața monahicească în minunata și liniștita pustie de la Schitul Iezeru, din ținutul Vâlcii. Aici, din primele zile, tânărul monah Antonie s-a dovedit foarte osârduitor în toate nevoințele mănăstirești, primind cu bucurie osteneala, postul, privegherea și toate neajunsurile vieții de obște. Între viețuitorii schitului era văzut ca un om cu totul dăruit lui Dumnezeu, încât multora li se părea că aproape că nu mai poartă un trup omenesc, ci unul duhovnicesc, atât de neobosit era în lucrarea cea bună.

Dorind însă să sporească și mai mult în nevoințele cele pustnicești, a cerut binecuvântare de la egumen să plece în Sfântul Munte Athos. Cu binecuvântarea acestuia, a mers la episcopul Ilarion al Râmnicului pentru a-i cere încuviințarea. Dar episcopul, cunoscând viața lui aleasă, evlavia, smerenia și puterea lui de a folosi duhovnicește multora, l-a rugat stăruitor să rămână în țară, ca o lumină pentru cei din jur. Ascultând sfatul arhiereului, Cuviosul Antonie s-a întors la Schitul Iezeru. Văzând însă că biserica schitului se ruinează, sufletul lui s-a aprins de râvnă sfântă. Cu ajutorul lui Dumnezeu, cu sprijinul episcopului Ilarion și cu puțina sa agoniseală, a reînnoit sfântul locaș, aducându-i iarăși frumusețea și cuviința.

După multe osteneli în viața de obște, Cuviosul Antonie a fost cuprins de dorul cel adânc al pustniciei. Primind binecuvântare de la egumen, a părăsit schitul și a cercetat mai îndeaproape locurile pustii din împrejurimi. Într-o stâncă a găsit o mică peșteră, retrasă și tăcută. Simțind că acela este locul rânduit de Dumnezeu pentru liniștea lui, s-a nevoit acolo și, cu propriile sale mâini, a săpat în piatră o bisericuță mică, unde se ruga neîncetat ziua și noaptea. Urâtorul de oameni, diavolul, nu a răbdat această lucrare sfântă și i-a adus multe încercări și ispite, dar toate au fost biruite prin harul lui Dumnezeu, prin rugăciune, prin răbdare și prin neîncetata osteneală a cuviosului. Cine poate spune cu adevărat cât priveghea el în nopțile reci, cât post ținea, câte plecăciuni și metanii făcea, sau câtă durere și râvnă avea în rugăciunile lui fierbinți?

În înfățișare, Cuviosul Antonie era mic de stat și ușor gârbovit de bătrânețe. Purta o barbă deasă, scurtă și destul de albă, iar chipul îi era luminos și vesel. Avea un obraz plăcut și senin, fire iute la vorbă, dar foarte lesne iertător, fără să poarte vreodată vreo supărare asupra cuiva. Îmbrăcămintea lui era cu totul simplă, purtând numai cele absolut necesare.

Pentru a-și înfrâna trupul, purta mereu un brâu din lanțuri de fier, care îi aducea aminte neîncetat de nevoință. Hrana o lua abia la ceasul al nouălea, și atunci doar pâine uscată și apă, puține și cu măsură. Nu a gustat niciodată vin sau alte băuturi amețitoare. Nu dormea în pat, ci, pentru osteneala trupului, se rezema puțin de câteva pietre pregătite în chilia sa. La rugăciune avea ochii mereu plini de lacrimi.

Cu harul lui Dumnezeu, Cuviosul Antonie a simțit mai dinainte că se apropie vremea trecerii sale la cele veșnice. Cu patruzeci de zile înainte de sfârșit, l-a chemat pe ucenicul său, Nicolae, și i-a spus cu blândețe și tainic: „Iată, fiule, sfârșitul mi s-a apropiat. După ieșirea sufletului meu, să te nevoiești să așezi trupul meu în gropnița pe care am săpat-o aici, în piatră”.

Așa s-a și întâmplat. După patruzeci de zile, îmbolnăvindu-se, Cuviosul Antonie a rostit cu pace ultimele cuvinte de învățătură pentru sufletul ucenicului său și, liniștit, a adormit în Domnul, trecând la veșnica odihnă pentru care se nevoise întreaga viață.