Sfântul Ierarh Grigorie Taumaturgul, Episcopul Neocezareei Pontului

Viaţa celui între sfinţi Părintele nostru Grigorie, Episcopul Neocezareei, făcătorul de minuni
(17 noiembrie)

Sfântul Grigorie, cel ce avea să fie numit Taumaturgul, a văzut lumina zilei în vestita Neocezaree, dintre părinți necredincioși după legea lor, dar cu bun nume între cetățeni. Rămas de mic orfan, a fost dat la învățăturile elinești, în care a sporit repede, însă, cu cât înainta în filosofia vremii, cu atât i se deschidea minții înțelepciunea cea adevărată, aceea care trece hotarul cuvintelor și, din contemplația făpturilor, urcă la cunoașterea Făcătorului lor. Înclinându-și inima spre bine și curăție, a înțeles îndată că nici o știință nu e deplină fără credința în Dumnezeu și fără viață cumpătată.

Când a auzit glasul Sfintei Evanghelii, s-a plecat lui fără zăbavă: a primit botezul și s-a dăruit pe sine, întreg, împlinirii poruncilor. A ales curăția, neagoniseala, lepădarea de deșertăciunile lumii; s-a depărtat de plăcerile trupești și, cu înfrânare mare, și-a păzit fecioria până la sfârșitul său, dorind să placă Celui curat și fără de păcat, născut din Preacurata Fecioară. Din tinerețe, de la har la har a sporit, pășind fără prihană pe calea vieții, iubitor de tăcere, de rugăciune și de fapte bune.

Pentru această trăire, era iubit de cei buni și urât de cei robiți patimilor. În vreme ce mulți tineri, sub pretextul învățăturii, trăiau în necurăție și alergau la casele de desfrâu – după datina păgânilor –, Grigorie înflorea ca un crin între spini, ocolind cu hotărâre toată fărădelegea. Curăția lui ajunsese vestită, încât filosofi cunoscuți și cetățeni de seamă îl cinsteau. Cei de o vârstă însă, rușinați de viața lui neatinsă, s-au sfătuit să-i păteze numele: au îndemnat o desfrânată să-l clevetească în public, pretinzând plată pentru un păcat pe care nu-l săvârșise.

S-a întâmplat ca, în vreme ce vorbea cu dascăli vestiți, femeia aceea fără rușine să se apropie și să ceară răspicat „prețul fărădelegii”. Unii s-au tulburat, alții n-au dat crezare, știindu-l curat. Iar Grigorie, rușinându-se ca o fecioară la față, nu s-a aprins de mânie, nu s-a apărat cu martori, nici n-a rostit cuvânt aspru; a zis doar blând către un prieten: „Dă-i îndată ce cere, ca să plece și să nu mai tulbure”. Și i s-a dat. Dar Dreptul Judecător, care vede toate din cer, a vădit minciuna: îndată ce femeia a primit plata nedreaptă, a fost cuprinsă de duh necurat, căzând la pământ, scrâșnind din dinți și zvârcolindu-se înaintea tuturor. Nu s-a potolit chinul ei decât când Grigorie, cu multă rugăciune, a alungat diavolul. Așa s-au arătat începuturile sfințeniei și ale darului minunilor în tânărul rob al lui Dumnezeu.

Avea atunci un prieten, pe nume Fermian, capadocian din neam, om așezat și cu obiceiuri alese. Lui i-a împărtășit Grigorie hotărârea de a lăsa toate și a urma Domnului. Au aflat că amândoi purtau aceeași dorință și, părăsind școlile elinești, au pornit să învețe înțelepciunea creștină, adâncul Scripturii. Pe atunci, Origen încă nu căzuse în rătăcire și era dascăl preaslăvit între creștini. La el s-au așezat o vreme, adunând în minte comoară de teologie și viață lăuntrică; apoi Grigorie s-a întors în Neocezareea.

Cetățenii, văzându-i priceperea, l-ar fi vrut cinstit între ei, cârmuitor și povățuitor. Dar el, fugi de slavă și de mărirea deșartă, s-a retras din cetate în pustie, ca să trăiască în înfrânare și rugăciune, nevăzut de lume și cunoscut lui Dumnezeu. Acolo, fericitul Fedim, episcopul Amasiei, auzind despre viața lui, a dorit să-l rânduiască arhiereu și învățător al Bisericii, căci vedea cu duhul că e vas ales și stâlp al credinței. Grigorie, cunoscând gândul lui, se ascundea, socotindu-se nevrednic. Atunci Fedim, îndrăznind în Domnul și aprins de râvnă pentru Biserică, a săvârșit un lucru neobișnuit: deși între ei erau trei zile de drum, ridicându-și mintea la Dumnezeu a rostit hirotonia de la depărtare, zicând: „Tu, Doamne, Care toate le știi și le poți, întărește acum pe Grigorie”. Și așa l-a uns arhiereu al Neocezareei, după mărturia Sfântului Grigorie de Nyssa și a cântărilor bisericești. Minunată chemare, la care sfântul, biruit de voia lui Dumnezeu, s-a supus cu rugăciune și teamă bună.

În acele vremi se ridica erezia lui Pavel de Samosata, și Grigorie s-a rugat cu osârdie Domnului și Maicii Sale să i se lumineze desăvârșit credința. Într-o noapte, în timp de rugăciune, i s-a arătat Preasfânta Fecioară strălucind ca soarele, împreună cu Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, purtând veșminte arhierești. Arătând spre Grigorie, Stăpâna a poruncit Evanghelistului să-l învețe taina Sfintei Treimi. Și a fost învățat, în puțină vreme, în adâncuri de dogmă, pe care apoi le-a așternut în scris cu mâna sa. Multă vreme s-a păstrat acea mărturie în biserica Neocezareei, până la năvălirea agarenilor.

Plecat către cetatea sa, a poposit, în ploaie și seară, într-o capiște idolească. Acolo, obișnuindu-și pravila, a pecetluit văzduhul cu semnul Crucii, iar dracii ce locuiau în acei idoli s-au risipit. Dimineața, slujitorul idolilor n-a mai găsit „zeii”, i-a chemat, iar aceia, de departe, i-au strigat că nu pot intra unde a rămas străinul ce merge către Neocezareea. Tulburat, preotul idolesc l-a ajuns pe Grigorie, l-a ocărât și l-a amenințat. Sfântul, cu blândețe, i-a spus că Dumnezeul creștinilor stăpânește și peste demoni și i-a dat o hârtie pe care scrisese: „Eu, Grigorie, îți poruncesc, satano, intră!”, poruncindu-i să o așeze pe altar. Îndată duhurile s-au întors și vorbeau ca mai înainte. Uimit, preotul l-a întrebat de unde are această putere. Grigorie i-a vestit pe Unul Dumnezeu, Făcătorul tuturor. Ca adeverire, a poruncit unei stânci uriașe, cu numele lui Hristos, să se mute; și piatra s-a deplasat după dorința preotului. Vestea s-a răspândit, iar cetatea întreagă a dorit să-l vadă.

Când a intrat în Neocezareea, a aflat doar șaptesprezece suflete creștine; ceilalți se închinau idolilor. S-a rugat în taină să lumineze Dumnezeu poporul rătăcit. A fost primit în casa unui bărbat de seamă, Musonie, și acolo, zi de zi, învăța, vindeca, izgonea demoni. Mulțime de oameni se adunau – bărbați, femei și copii – să asculte și să vadă lucrările Domnului prin robul Său. În scurtă vreme s-a ridicat, din darurile credincioșilor, o biserică aleasă; vistieriile s-au deschis pentru împodobirea casei lui Dumnezeu și pentru săraci și bolnavi. Credința s-a înmulțit, capiștile s-au pustit, idolii s-au zdrobit, iar numele lui Iisus Hristos a fost preamărit.

S-au petrecut apoi minuni multe și mari. Doi frați, moștenitori ai unei averi, se sfădeau pentru un iezer întins, gata să pornească război. Grigorie a încercat să-i împace prin cuvânt, dar inimile erau împietrite. A petrecut noaptea lângă apă în rugăciune și, poruncind în numele Domnului, iezerul s-a uscat, prefăcându-se în pământ bun de arat. Dimineața, văzând locul înverzit, frații s-au rușinat, au încetat cearta și au dat slavă lui Dumnezeu.

Altădată, râul Licos, care se revărsa la fiecare primăvară, îneca câmpuri și sate. Oamenii, auzind de minunea cu iezerul, au alergat la Grigorie. El le-a spus că Dumnezeu a pus hotare apelor; dar văzând necazul lor, a mers și, înfingând toiagul la marginea albiei, a poruncit râului să nu mai treacă dincolo. Toiagul a odrăslit stejar, iar apele s-au cumințit în matcă. De atunci, când veneau potopurile, se opreau la hotarul acela nevăzut.

Voind sfântul să lărgească temelia unei biserici la poalele unui munte, s-a lovit de strâmtoarea locului. S-a rugat și a poruncit muntelui, în numele lui Iisus Hristos, să se retragă cât e de trebuință. Și s-a cutremurat muntele, făcând loc lărgimii dorite. Mulți dintre necredincioși, văzând acestea, primeau botezul.

S-a petrecut și o întâmplare plină de tâlc. Pe când se întorcea din Comani, unde fusese ales episcop Sfântul Alexandru – cel ce mai târziu va primi cununa muceniciei –, câțiva evrei au uneltit să-l batjocorească, zicând că nu are Duhul lui Dumnezeu. Au așezat pe cale un om gol ca mort și l-au rugat pe Grigorie să-l acopere. El, îndurându-se, și-a lăsat haina, trecând mai departe. După plecarea lui, cei ce voiau să râdă s-au trezit cu gluma întoarsă în osândă: „mortul” nu s-a mai sculat, ci a murit cu adevărat; au încetat batjocura și l-au îngropat, învățând cu amărăciune că nu se joacă omul cu cele sfinte.

Când, sub Dioclețian, s-a pornit prigoana, Grigorie a povățuit turma cu dreaptă socotință: cei neputincioși să se ascundă o vreme, ca să nu cadă din credință la vederea chinurilor. Apoi s-a retras și el într-un munte cu un diacon al său. Trimișii împărătești l-au căutat cu sârguință, dar, stând sfântul la rugăciune cu mâinile întinse, ochii prigonitorilor nu l-au putut vedea, deși treceau pe lângă el: se arătau lor doi copaci. Unul dintre cei ce-i însoțeau, înțelegând minunea, s-a întors singur, i-a aflat la rugăciune, a căzut la picioarele sfântului și a cerut botezul, de atunci ascunzându-se cu creștinii.

Într-o altă zi, pe când se ruga, Grigorie s-a arătat întâi tulburat, apoi luminos la față, cântând cu glas mare: „Binecuvântat este Domnul, Care nu ne-a dat spre vânarea dinților lor!”. La întrebarea diaconului, a spus că văzuse cu ochii minții un copil creștin, Troadie, adus la judecată, chinuit și ucis pentru Hristos, biruind pe diavolul cel mare. Se temuse de slăbiciunea lui, dar, aflând că a trecut încununat, s-a bucurat și a mulțumit lui Dumnezeu. Diaconul s-a mirat de darul prin care sfântul vedea ca și de aproape cele ce se petreceau departe.

După încetarea prigoanei, s-a întors la scaun și a așezat pomenire pentru mucenicii locului, neobosit în propovăduire și în întărirea credinței. A smuls din temelii închinarea la idoli în Neocezareea și în hotarele din jur, sfințind locul cu jertfa cea fără de sânge. La adânci bătrâneți, simțind apropierea sfârșitului, i-a întrebat pe cei de aproape: „Câți necredincioși mai sunt în cetate?”. I s-a răspuns: „Doar șaptesprezece”. Și a grăit cu mulțumire: „Slavă lui Dumnezeu! Când am venit la episcopie, numai șaptesprezece creștini am găsit; acum, mergând către Domnul, rămân doar șaptesprezece necredincioși, iar cetatea întreagă este a lui Hristos”.

Zicând acestea, și-a încredințat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Așa s-a săvârșit, cu bineplăcere, viața Sfântului Grigorie Taumaturgul al Neocezareei – bărbat al curăției, al rugăciunii și al marilor minuni. Cu rugăciunile lui, să ne învrednicească și pe noi Domnul de sfârșit bun și de moștenirea celor drepți. Amin.