Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului

Viaţa celui între sfinţi Părintele nostru Ioan Gură de Aur, Patriarhul Constantinopolului
(13 noiembrie)

Sfântul Ioan Gură de Aur, luminătorul întregii lumi creștine, marele dascăl al Bisericii, cel ce s-a ridicat ca un stâlp neclintit al credinței și ca un neobosit propovăduitor al pocăinței, s-a născut în Antiohia Siriei, într-o familie vestită și înstărită, deși părinții săi erau pe atunci adepți ai credinței elinești. Tatăl său, Secund, era voievod, iar mama sa, Antuza, tânără, distinsă și foarte virtuoasă. După ce a ajuns la vârsta potrivită, părinții l-au dat la cele mai înalte școli ale timpului; a fost încredințat lui Libanie Sofistul și lui Andagratie Filosoful, mari dascăli ai lumii păgâne. A deprins cu o ușurință uimitoare întreaga înțelepciune grecească, iar Duhul Sfânt lucra deja în inima lui, luminându-i mintea astfel încât, deși tânăr, covârșea prin agerime și înțelepciune și pe cei mai vârstnici.

Cunoscând adevărul despre Dumnezeul cel Unic și adevărat, Ziditorul tuturor, a lepădat credința păgânească și a alergat cu smerenie la Sfântul Meletie, patriarhul Antiohiei, primind de la el Sfântul Botez, iar prin el viață nouă și luminare cerească. Dumnezeu, în milostivirea Sa, nu a lăsat ca părinții lui să rămână în rătăcire, ci i-a luminat și pe ei, iar puțin după aceea, tatăl lui Ioan a trecut la Domnul. Mama lui, Antuza, era atunci abia ieșită din adolescență, însă nu a voit să-și lege viața de alt bărbat, ci s-a dedicat creșterii fiului ei în cele bune.

La optsprezece ani, dorind să-și desăvârșească învățătura, Ioan a plecat la Atena, unde, prin inteligență, ascuțimea minții și cuvântul său dulce, a depășit pe mulți filosofi faimoși ai vremii. Acolo l-a întâmpinat invidia unui filosof numit Antimie, care nu numai că îl poneghea, ci a îndrăznit să rostească hule împotriva Mântuitorului Hristos. Îndată un duh necurat l-a cuprins și l-a aruncat la pământ, iar oamenii îngroziți au alergat la Ioan cerând să fie izbăvit. Sfântul a rostit cu putere că fără pocăință și mărturisire nu există vindecare. Atunci Antimie, ieșindu-și din sine, a mărturisit cu glas mare că nu există alt Dumnezeu decât Cel vestit de Ioan, iar duhul a ieșit din el. Acea minune a întors la Hristos nu numai pe filosof și casa lui, ci și pe mulți atenieni.

Văzând episcopul Atenei darul neobișnuit care era în Ioan, a dorit să-l păstreze aproape și să-l hirotonească, dar fericitul, cunoscând aceasta, s-a întors în taină în Antiohia. Aici, împreună cu prietenul său Vasile, a început să dorească viața monahală. Fiind însă încă tânăr, mama sa l-a rugat cu lacrimi fierbinți să nu o părăsească până la moartea ei, amintindu-i jertfa ei de văduvie pentru el. Ioan, mișcat de durerea ei, a mai zăbovit o vreme. În acel timp, a fost făcut anagnost de Patriarhul Zinon al Ierusalimului.

După moartea mamei sale, Ioan a împărțit toată averea săracilor, a eliberat pe slugi și s-a retras la mănăstire, unde s-a nevoit în rugăciune, post, scriere duhovnicească și smerenie. Dumnezeu a descoperit sfințenia lui unui bătrân cuvios, Isihie, care într-o vedenie a văzut venind la Ioan pe Sfinții Apostoli Petru și Ioan Teologul. Apostolul iubirii i-a dat o hârtie, semn al înțelepciunii divine, iar Petru cheile, semn al puterii de a lega și dezlega – prevestind misiunea lui Ioan de mare păstor și luminător al lumii.

Pe când se afla în mănăstire, Ioan a săvârșit multe vindecări minunate, tămăduind boli incurabile, întorcând oameni la Dumnezeu și chiar potolind primejdii ale naturii, precum un leu vătămător pe care poporul l-a aflat mort prin puterea Crucii. A petrecut patru ani în obște și alți doi în pustie, până ce, fiind slăbit de asprele nevoințe, a fost nevoit să se întoarcă în cetate. Patriarhul Meletie l-a hirotonit diacon, iar Ioan a slujit cinci ani cu smerenie, propovăduind neobosit și scriind neîncetat.

După trecerea patriarhului, Ioan s-a retras iar la mănăstire, unde cinci ani a trăit în pace până ce, la porunca lui Dumnezeu, Patriarhul Flavian l-a chemat și l-a hirotonit preot. O minune a însoțit hirotonia: un porumbel luminos a stat deasupra capului lui, vestind harul Sfântului Duh. Din acel moment, Ioan a început să-și reverse darul vorbirii dumnezeiești, încât poporul nu se mai sătura ascultându-l. Învățăturile sale erau scrise pe loc, învățate pe de rost, răspândite pretutindeni. Era numit gură a lui Dumnezeu, izvor de miere, și de atunci i s-a spus „Gură de Aur”.

Cuvântul lui era putere, lumină și foc curățitor, iar faptele îi erau potrivite cuvântului: vindeca bolnavi, întorcea păcătoși, zdrobea erezii, alina văduve și orfani, întărea credința și izgonea demoni. Pentru hotărârea și curăția lui, împăratul Arcadie l-a chemat la Constantinopol și, cu toată împotrivirea poporului din Antiohia, Ioan a fost luat în taină și pus Patriarh al capitalei imperiale. A primit greaua cruce a păstoririi cu aceeași smerenie ca pe odihna pustiei.

A început îndată să curățească Biserica, să înnoiască viața clerului, să întărească credința, să ajute săracilor, să ridice spitale și case pentru străini, să înlăture nedreptățile și să pună ordine dumnezeiască în cetate. Faptele lui bune însă au stârnit mânia celor corupți, a unora dintre clerici și mai ales a împărătesei Eudoxia, iubitoare de aur și putere, pe care cuvântul Sfântului, deși nedirecționat personal, o mustra în conștiință. De aici s-a ridicat furtuna invidiei, a calomniei și a intrigilor.

Vreme îndelungată, Ioan a răbdat cu pace răutatea celor care îl cleveteau și îi întindeau curse. A fost nedreptățit de oameni puternici, a fost împotriva nedreptăților împărătești, a apărat văduve și orfani, a mustrat păgânătatea inimilor celor bogați, a fost prigonit de aceia pe care voia să-i întoarcă la bine. În cele din urmă, invidia patriarhului Teofil al Alexandriei și mânia împărătesei au adunat un sinod nedrept, numit „Sinodul de la Stejar”, care l-a osândit pe nedrept. Deși poporul îl iubea, iar Domnul l-a apărat prin minuni, Ioan a primit exilul cu blândețe și smerenie, asemenea lui Hristos în fața nedreptății.

Știa că mai bine este a supăra pe oameni decât pe Dumnezeu și că păstorul adevărat își pune sufletul pentru oi. Cuvintele sale aveau să lumineze veacuri, iar viața lui să rămână icoană vie a dragostei jertfitoare, a curajului sfânt și a neclintirii în adevăr. Așa a strălucit cel ce a fost numit pe drept „trâmbița Duhului Sfânt”, „înger în trup”, „înțeleptul Bisericii” și „Gură de Aur”.

Deși Sfântul Ioan a primit cu blândețe hotărârea nedreaptă a acelui sinod mincinos și s-a supus, Dumnezeu nu a îngăduit multă vreme plecarea lui, căci abia fusese scos din cetate și un cutremur puternic a zguduit Constantinopolul, cuprinzând palatul imperial de spaimă și tulburând întreaga capitală. Poporul, înfricoșat, striga că aceasta este pedeapsa lui Dumnezeu pentru izgonirea dreptului. Împărăteasa Eudoxia, cuprinsă de cutremurul inimii și de temeri, a trimis îndată soli după Ioan, rugându-l cu lacrimi să se întoarcă. Sfântul, cu bunătate părintească, s-a întors și a rambursat pacea cetății, iar Biserica s-a bucurat, căci păstorul ei cel adevărat era din nou în mijlocul turmei.

Dar liniștea nu a durat mult. Mânia pizmașilor lui s-a aprins iar, și vrăjmașul adevărului, care nu rabdă lumina, a ridicat din nou furtună. Împărăteasa, stăpânită din nou de trufie și tulburată la cuvântul de foc al Sfântului, a poruncit din nou îndepărtarea lui. Ioan nu a încercat să se apere prin vorbe omenești; avea scut rugăciunea și pavăză adevărul. Înainte de a fi iarăși alungat, a rostit în mijlocul credincioșilor acele cuvinte nemuritoare ce aveau să rămână pentru veacuri ca o rugăciune de nebiruit împotriva fricii:

„Nimeni nu poate să mă înfricoșeze. Câtă vreme nu mă despart de Domnul, sunt tare ca o stâncă. Ce poate să-mi facă mie omul? Exilul? — pământul Domnului este și plin de slava Lui. Moartea? — mă trimite mai curând la Hristos, pentru Care trăiesc și respir. Să-mi ia averile? — n-am nimic. Să mă izgonească? — știu că pământul și cerul sunt ale lui Dumnezeu.”

Aceste cuvinte au răsunat ca tunet sfânt în inimile credincioșilor și au rămas scrise cu litere de foc în istoria Bisericii.

Atunci Sfântul a fost scos din nou din cetate, iar turma a rămas plângând, lipsită de păstor. L-au trimis mai întâi în Armenia, în Cucuza, unde Ioan, deși slăbit în trup, a întărit pretutindeni credința, prin scrisori și învățături, hrănind pe cei credincioși cu aceeași lumină a Duhului Sfânt. Dar vrăjmașii lui nu s-au oprit aici, temându-se chiar și de cuvântul trimis de departe, și au cerut ca sfântul să fie dus într-un loc și mai aspru, în Pityus, la marginile lumii. Ostașii au primit poruncă să-l grăbească pe drum fără milă, sperând că astfel îl vor stinge pe cel ce aprinsese lumea de credință.

L-au târât prin locuri pustii, prin munți sălbatici, prin arșiță grea și ploi, prin frig și vânturi, silindu-l să meargă pe jos, deși trupul lui era slăbit de post și suferințe. Însă în inimă purta pacea lui Hristos și nădejdea în viața cea veșnică. Oriunde ajungea, oamenii îl întâmpinau cu evlavie, căci până și cei ce nu-l văzuseră îi auziseră glasul prin scrierile lui.

Dar puterile trupești i s-au împuținat. Ajungând la Comana Pontului, simțind că se apropie sfârșitul, a cerut să fie dus la altarul unei biserici mici, închinată unui sfânt mucenic. Acolo, primind Sfintele Taine și îmbrăcându-și veșmintele albe, a ridicat mâinile spre cer, iar chipul i s-a luminat ca de o rază cerească. Atunci, cu glas liniștit și dulce, a rostit ultimele sale cuvinte, care aveau să rămână pentru totdeauna pecetea sufletului său:

„Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”

Și, ca un înger care se întoarce la cer, și-a dat sufletul în mâinile Domnului, intrând în odihna veșnică la 14 septembrie.

Trupul său sfânt a fost îngropat cu cinste, iar mormântul lui a devenit izvor de vindecări și mângâiere pentru credincioși. Dar Biserica nu a rămas datornică acestui stâlp al adevărului: după mulți ani, în vremea împăratului Teodosie cel Tânăr, fiul Eudoxiei, care voia să spele păcatul mamei sale, moaștele Sfântului Ioan au fost aduse înapoi la Constantinopol cu mare cinste și bucurie. Când racla cu sfintele sale rămășițe a intrat în oraș, poporul a izbucnit în lacrimi de recunoștință și pocăință, iar cei care altădată îl prigoniseră s-au cutremurat.

Împăratul însuși a căzut înaintea sfintei racle, zicând cu glas umilit: „Iartă-ne, părinte, că am greșit!” — iar Dumnezeu a primit această pocăință, căci milostivirea Sfântului Ioan era fără margini.

Și astfel, cel care a fost prigonit ca un făcător de tulburare s-a întors ca un biruitor, cel alungat ca un străin s-a întors ca un păstor, cel socotit de lume doborât a fost arătat de Dumnezeu pururea viu. Iar cuvintele lui, pline de har, continuă să aprindă sufletele și astăzi, ca o torță nestinsă a Adevărului. Amin!