Sfantul Teofil Marturisitorul, Sfintii Mucenici Evlampie si Evlampia

Pătimirea Sfinţilor Mucenici Evlampie şi Evlampia
(10 octombrie)

În vremea împăratului păgân Maximilian, când o mare prigoană s-a ridicat împotriva creștinilor, mulți dintre cei credincioși au fost nevoiți să-și părăsească locuințele și averile, ascunzându-se prin munți, prin peșteri și prin locuri pustii, pentru a scăpa de cruzimea prigonitorilor.

În acea vreme, trăia în Nicomidia un tânăr de neam nobil, cu numele Evlampie, creștin cu viața și cu credința, cunoscut pentru faptele sale bune. Ascunzându-se împreună cu alți credincioși, el a fost trimis de frații săi în cetate pentru a cumpăra pâine și a le duce hrana în taină.

Când a ajuns în Nicomidia, Evlampie a văzut deasupra porților cetății o poruncă împărătească, scrisă pe pergament, prin care se hotăra uciderea tuturor creștinilor. Citind acel hrisov, tânărul a râs în sine de nebunia împăratului păgân, care, în loc să lupte împotriva dușmanilor împărăției, își ridica sabia împotriva celor nevinovați, aducând singur pieirea și ruina ținutului său.

Închinătorii la idoli, văzându-l râzând, l-au prins îndată pe fericitul Evlampie și, legându-l, l-au dus înaintea judecății.

Judecătorul, om fără credință și fără milă, văzându-l pe tânăr frumos la chip și de neam bun, a încercat mai întâi să-l înduplece cu vorbe meșteșugite, zicându-i:

„Se vede pe fața ta că ești din neam ales și nu din rândul celor simpli. De aceea, te sfătuiesc, tinere frumos, să nu pierzi degeaba un chip atât de plăcut și să nu aduci rușine numelui tău. Ascultă porunca împăratului, închină-te zeilor și vei fi cinstit și slăvit între noi. Împăratul îți va dărui daruri bogate și te va ridica la rang înalt, ca să petreci viață fericită și tihnită. Privește templele: sunt pline de jertfe, poporul se bucură și toți se veselesc. Intră și tu, adu jertfă zeilor și vei fi binecuvântat de ei și iubit de noi.”

Dar Sfântul Evlampie, plin de Duhul Sfânt, i-a răspuns cu tărie:„Inima ta e plină de înșelăciune, iar buzele tale grăiesc minciuni. Zadarnice sunt făgăduințele tale. Nu mă vei întoarce de la Hristosul meu. O, dacă ai vrea să asculți cuvintele mele, ți-aș arăta pe adevăratul Dumnezeu, Cel ce dă nu slavă deșartă și vremelnică, ci cinste veșnică și bogății nepieritoare, pe care nici tu, nici împăratul tău nu le puteți avea. Dar, pentru că ești surd la adevăr și nu vrei să cunoști lumina, vei avea soarta zeilor tăi: focul gheenei și viermii cei neadormiți. Eu, însă, aduc jertfă nu demonilor, ci lui Dumnezeu Celui Preaînalt, și Lui îi înalț rugăciunile mele.”

Judecătorul, mâniindu-se, a poruncit să fie dezbrăcat și bătut fără milă. Iar Sfântul Evlampie a răbdat cu vitejie toate loviturile, ca și cum nu ar fi simțit durerea. Văzând tăria lui, chinuitorul a poruncit să fie spânzurat pe un lemn și trupul său strujit cu unelte de fier, până ce i s-au văzut oasele prin răni. Apoi, neputându-l birui prin durere, i-a legat și strâns degetele de la mâini și picioare cu curele subțiri, sfâșiindu-i încheieturile.

Dar nici aceste chinuri n-au clintit credința lui. Judecătorul, înfuriat, a poruncit să fie înroșit în foc un pat de fier și pe el să fie așezat mucenicul. Evlampie și-a făcut semnul crucii și s-a culcat pe acel pat înfierbântat, ca pe un așternut moale. Trupul i se topea ca ceara, dar Domnul i-a întărit sufletul și l-a ținut viu, ca toți să vadă puterea lui Dumnezeu.

Când toți așteptau să moară, sfântul s-a ridicat sănătos și, prefăcându-se că se învoiește cu judecătorul, a cerut să fie dus la templul idolilor. Mulțimea s-a bucurat, crezând că se leapădă de Hristos. Dar Evlampie, intrând în capiște, s-a apropiat de idolul lui Marte și, ridicându-și mâna, a zis cu glas mare:

„În numele Domnului meu Iisus Hristos îți poruncesc, idole mut și neînsuflețit, să cazi și să te prefaci în praf!”

Și îndată idolul s-a prăbușit și s-a sfărâmat în bucăți.

Poporul, văzând minunea, a strigat: „Mare este Dumnezeul creștinilor!” Mulți au crezut atunci în Hristos.

Judecătorul, cuprins de furie, a poruncit noi chinuri.

Auzind despre suferințele fratelui său, Evlampia, sora lui Evlampie, a venit alergând și, intrând înaintea tuturor, a strigat:

„Oare nu din aceeași mamă ne-am născut și nu am învățat aceeași credință? De ce să fii tu singur părtaș la cununa muceniciei? Vreau și eu să mor pentru Hristosul meu!”

Judecătorul a poruncit să fie bătută peste obraz, iar sângele i-a curs din nas și din gură. Dar ea răbda, zicând: „Mulțumesc Ție, Doamne, că m-ai învrednicit să pătimesc pentru numele Tău cel Sfânt.”

Apoi amândoi au fost aruncați într-o căldare cu apă clocotită. Evlampie a intrat primul și a chemat-o și pe sora sa, zicând: „Nu te teme, soro! Căci vezi că nu pătimesc nimic. Domnul e cu noi!” Și îndată ce ea a intrat, apa s-a răcit, iar amândoi au rămas nevătămați, slăvind pe Dumnezeu.

Văzând aceasta, două sute de oameni au crezut în Hristos și au fost uciși cu sabia pentru credința lor.

După alte chinuri — scoaterea ochilor lui Evlampie și spânzurarea Evlampiei de păr — judecătorul a poruncit să fie aruncați într-un cuptor aprins. Dar și acolo focul s-a prefăcut în răcoare, iar sfinții cântau cântarea celor trei tineri din Babilon.

În cele din urmă, s-a hotărât să li se taie capetele. Sfântul Evlampie a fost decapitat, iar Evlampia, înainte de a-i fi tăiat capul, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

Astfel, cei doi sfinți frați și-au sfârșit nevoința muceniciei și s-au învrednicit de cununa cea nepieritoare în împărăția lui Hristos, Domnul nostru, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, I se cuvine slava și cinstea în veci. Amin.

Viața Cuviosului Părinte Teofil Mărturisitorul

(10 octombrie)

Fericitul Teofil s-a născut din părinți creștini, aproape de cetatea Tiberia, și de mic a fost luminat cu harul Sfântului Botez, primind în suflet dragostea pentru Dumnezeu. Pe când avea doar trei ani, părinții lui l-au dus pe muntele Selonului, la un sfânt părinte cu viață aleasă, numit Ștefan, pentru a primi binecuvântare de la el.

Sfântul Ștefan, om al lui Dumnezeu, i-a binecuvântat pe părinți și pe micuțul lor fiu, rostind cuvinte de învățătură și dându-le povățuire duhovnicească. Din acea zi, copilul Teofil a crescut cu minte luminată și cu inimă blândă, sporea în învățătură și se îndeletnicea cu citirea Sfintei Scripturi.

Când a împlinit treisprezece ani, a mers din nou la Sfântul Ștefan. Bătrânul, văzându-l venind, l-a întrebat cu blândețe:

„Fiule, din ce pricină ai venit la noi?”

Iar tânărul i-a răspuns:

„Tu m-ai chemat, părinte cinstite. Căci, pe când mergeam prin cetate, mi te-ai arătat și mi-ai spus: ‘Fiule Teofile, te-ai depărtat de la Domnul, Care a zis: Ia-ți crucea ta și urmează Mie’. Aceste cuvinte mi-au pătruns adânc în inimă, și de aceea am venit la tine, ca să nu mă lepezi, ci să mă primești și să mă povățuiești spre mântuire.”

Sfântul Ștefan s-a minunat auzind aceasta, căci el nu ieșise din chilia sa și a înțeles că însuși Dumnezeu a rânduit chemarea copilului. Cu bucurie, l-a primit și l-a învățat frica de Dumnezeu, rugăciunea, postul și ascultarea.

După trei ani de ucenicie, când copilul ajunsese iscusit în nevoințele călugărești, Cuviosul Ștefan l-a încredințat egumenului lavrei, zicând:

„Primește-l pe acest tânăr curat și smerit și fă-l călugăr, căci mare dar are de la Dumnezeu.”

Egumenul l-a luat cu el, l-a tuns în monahism și l-a învățat rânduielile sfintei viețuiri. Și a fost Teofil monah cu viață îngerească, blând, smerit, ascultător și plin de dragoste față de toți, spre folosul multora.

Părinții lui, neștiind unde se afla fiul lor, s-au întristat și l-au căutat peste tot. După câțiva ani, au aflat în cele din urmă că este călugăr într-o lavră și, mergând acolo, au cerut egumenului cu lacrimi să le îngăduie să-l vadă. Egumenul, deși la început nu voia să le descopere, văzând durerea lor, s-a milostivit și l-a chemat pe Teofil.

Când l-au văzut, părinții au rămas uimiți: chipul lui era luminos și plin de pace, dar ei, fiind oameni lumești, s-au întristat că fiul lor a ales viața aspră a călugăriei. Totuși, rămânând câteva zile în lavră, au văzut rânduiala vieții monahale și s-au umplut de evlavie.

Atunci au hotărât să ridice o mănăstire din averea lor, ca fiul lor să fie stareț acolo. Au rugat pe egumen cu stăruință să le dea voie să-l ia, dar acesta le-a răspuns:

„Nu este bine ca un călugăr tânăr să stea aproape de părinți și de lume, căci poate fi ispitit. Să ne rugăm Domnului să ne arate voia Sa.”

Și toți călugării au postit și s-au rugat toată noaptea. A treia zi, în biserică s-a auzit un glas ceresc, care a spus:

„Lăsați pe Teofil să meargă, căci Dumnezeu are trebuință de el.”

Atunci egumenul a înțeles că aceasta era voia Domnului, l-a binecuvântat și l-a trimis cu câțiva frați, spre slava lui Dumnezeu.

Părinții, plini de bucurie, au zidit degrabă o mănăstire și au adunat acolo călugări, rânduind toate cele de trebuință. Iar Cuviosul Teofil, viețuind acolo, s-a arătat ca o lumină în mijlocul lor, pildă de blândețe, smerenie și înțelepciune.

Timpul a trecut, iar Cuviosul s-a nevoit ani mulți în rugăciune și post. În acele zile însă, vrăjmașul a ridicat o nouă prigoană — nu împotriva trupului, ci împotriva credinței. Împăratul Leon Isaurul, hulitorul icoanelor, a început să distrugă sfintele chipuri din biserici, să calce icoanele în picioare și să chinuiască pe toți cei care se închinau lor.

Cuviosul Teofil s-a împotrivit cu bărbăție acestei rătăciri. Îi învăța pe toți credincioșii să cinstească icoanele cu evlavie, nu ca pe niște idoli, ci ca pe semnele iubirii lui Dumnezeu și ale sfinților Lui.

Aflând despre el, împăratul Leon a trimis ostași și l-au prins, aducându-l înaintea sa. L-a îndemnat să se lepede de icoane, dar sfântul a răspuns cu hotărâre că nu se va despărți niciodată de credința cea adevărată.

Atunci împăratul a poruncit să fie bătut cu cruzime, să-i lege mâinile la spate și să-l poarte prin cetatea Niceei spre batjocură. Dar în mijlocul rușinii, Teofil slăvea pe Dumnezeu.

Un ostaș, pe nume Longhin, mișcat de credința lui, s-a alăturat mărturisirii lui și a început să mustre nebunia împăratului. Pentru aceasta a fost ars cu icoanele pe cap, suferind moarte mucenicească.

Sfântul Teofil a fost adus din nou înaintea împăratului și, vorbind cu îndrăzneală, l-a mustrat pentru rătăcirea sa. Leon, mâniindu-se, a poruncit să fie dezbrăcat, legat de doi stâlpi în chipul crucii și bătut fără milă. Sângele i se scurgea din răni și roșea pământul, dar el răbda cu mulțumire, zicând în sine:

„Mă bucur întru pătimirile mele, căci împlinesc lipsurile patimilor lui Hristos în trupul meu, pentru Biserica Sa.”

Împăratul, văzând că nu-l poate îndupleca, a poruncit să i se încalțe picioarele cu încălțări de fier înroșite în foc și să fie alergat prin cetate. Toate acestea sfântul le-a îndurat cu pace și cu rugăciune.

Un nobil, numit Ipatie, văzând răbdarea lui, l-a chemat la sine și l-a întrebat:

„Teofile, ești nebun închinându-te la icoane? Oare nu spune Scriptura: Să nu-ți faci chip cioplit, nici asemănare?”

Sfântul i-a răspuns:

„Tu, om învățat, știi Scriptura; dar cinstirea icoanelor nu e închinare la materie, ci la Cel înfățișat pe ele. În Vechiul Legământ, Dumnezeu a poruncit lui Moise să ridice șarpele de aramă în pustie, ca toți cei ce-l vor privi să fie vindecați. Tot El a poruncit să se facă heruvimi de aur pe Chivotul Legii. Iar în Noul Legământ, Domnul nostru a lăsat chipul Său pe mahrama împăratului Avgar din Edesa. Deci cum să nu cinstim ceea ce Dumnezeu însuși a binecuvântat?”

Ipatie, auzind acestea, s-a minunat și a zis:

„Adevărate sunt cuvintele tale, bătrânule. O! de s-ar lumina și împăratul cu aceeași înțelegere!”

Și, dându-i libertate, l-a lăsat să se întoarcă la mănăstirea sa.

Cuviosul s-a bucurat că a fost vrednic să pătimească pentru adevăr și, purtând în trupul său semnele rănii, slăvea pe Dumnezeu. Întors între frați, i-a întărit pe toți în credință și, simțind că se apropie sfârșitul, i-a adunat și le-a dat sfaturi părintești, binecuvântându-i.

Apoi, în pace și în lumină, și-a dat sufletul în mâinile Domnului, mutându-se la veșnica odihnă.

Prin rugăciunile sale și ale tuturor sfinților mărturisitori, să ne învrednicească și pe noi Hristos Dumnezeu împărăției Sale celei cerești, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, I se cuvine slava, cinstea și închinăciunea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.